Neșterse amintiri trăiesc.
Le deapăn una, cîte una.
Îmi plac acele ce-mi zîmbesc,
Din vremi de mult, dar totdeauna.

Îl văd pe tata, serios
Preocupat de rugăciune.
Ca el mai rar un credincios,
Înconjurat de fapte bune.

Mulțumitor chiar și-n nevoi,
Știa genunchii să-și aplece.
Alături ne chema pe noi,
Toți nouă și cu mama zece.

Mi-aduc aminte, mamă tu,
Cu drag ne așteptai acasă.
Plăcut îți era zîmbetul,
Ce te făcea și mai frumoasă.

Ce mult aș vrea, ca și acum,
Să mă întîmpini cu plăcere,
Să știu că la capăt de drum
M-aștepți cu caldă mîngîiere.

Anii cei mulți s-au perindat.
Mi-aștept acum, copii, nepoții
Și am un sentiment ciudat,
Cînd rar ne întîlnim cu toții.

Îi mulțumesc Celui de sus,
Că fost-am binecuvîntată,
Să am părinți, ce în Isus
Și-au pus nădejdea, viața toată.

Tot Lui mă rog , cu insistență,
Ca în al biruinței car,
Să nu îngăduie absență.
Să fim cu toți, urcați, prin har!