Adesea auzim sintagma „caută o biserică în care să te simți bine“ de parcă Biserica lui Hristos e asemenea unui tren cu multe vagoane de dormit, nouă rămânându-ne doar sarcina de-a căuta cel mai dotat vagon în care să ne „simțim bine“, confortabili. De fapt ce este creștinismul? S-au dat atâtea definiții care mai de care mai sofisticate, academice, mai grele pentru unele urechi. Creştinismul, după umila mea părere, e o morgă pentru cei vii. Odată intrat în el, începi să miroși a putrefacție. Există și opțiunea, tristă de altfel, de-a nu mirosi a putrefacție, ba din contră parfumul dulce al firii să ne gâdile nările, dar dacă aici nu vom mirosi a putrefacție, vom mirosi dincolo a ars. Ne vom prăjii o veșnicie pe grătarele Iadului. Aici, rugați-vă să ne crească unghiile ca la morți, și odată crescute trebuie împlântate în cruce, pentru că în lume bate-un vânt năprasnic. Creștinismul e arta de-a muri constant. Zi după zi. Strop cu strop până n-o mai rămânea deloc. “De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” (2 Timotei 3:12) Prigoniți în primul rând de către propria fire, de sinele propriu. Despătimirea e un proces anevoios. Îndumnezeirea firii dezdumnezeite e măcinare, fierbere, luptă. E război… și la război nu vii cu ojă pe unghii.
“În lume veți avea necazuri…“ Necazuri… nu conforturi. Noi, pe cei proaspeți ieșiți din baptistiere îi întâmpinăm cu flori, cu zâmbete și pupături. Le dăm certificate de botez semnate de pastor, de prezbiter, de diacon, de liderul de tineret, de liderul de adolescenţi… să nu cumva să uitați vreun lider netrecut. Când de fapt ar trebui să le urăm „Bine ați venit în bârlogul tigrului!“. Antonie de Suroj spunea: „A-L întâlni pe Dumnezeu înseamnă a intra în “bârlogul tigrului” – Dumnezeu nu este o pisicuţă, ci un tigru. Lumea lui Dumnezeu este un domeniu periculos.” La Dumnezeu nu mergem ca să ne simțim bine, la El mergem ca să ne mântuim din lumea aceasta insuportabilă, în care să fi om e din ce în ce mai greu. Hristos n-a venit să ne dea garoafe… ci cruci pe care să le purtăm. Apostolii nu și-au încheiat misiunea ieșind la pensie pe insula Creta, așteptând Parusia, venirea Domnului, bând cocktail-uri și bronzându-se la soare. Au fost bătuți până la moarte, crucificați, jupuiți de vii, decapitați. Ei nu aveau pretenția la confort și nu umblau cum umblăm noi ca bezmeticii după bisericile „unde să ne simțim bine”. Specialist în conforturi mentale, trupești, comoditate și lux e satana. El nu-ți cere să gândești, să te frămânți. El vrea doar să consumi. Bere. Vin. Femei. Programe tv. Programe religioase mega confortabile.
Hristos ne vrea frământați, zbuciumați, și cum am putea fi altfel când viața e prea scurtă și (în) noi avem atât de lucru. „Creştinismul e liniștea de-a te ști neliniștit”… parafrazându-l pe Paisie Olaru de la Sihla. Și atunci de unde acest creștinism teatral, această parodie religioasă în care ne jucăm rolul de creștini avizi după confort și binecuvântări și-n care actor principal e un fals Hristos ce împarte lumii invitații la cafea.
Atenție!!! Trăim vremurile când se fabrică intens hristoși mincinoși, prooroci mincinoși, biserici mincinoase. Fără o minuțioasă cercetare și discernere, Iadul va fi plin de „creștini” cu Biblii de lux în mână. Hristoase, ai milă de noi!
Preluat de pe http://www.ciresarii.ro