Pofta în cerințe

De câte ori în rugăciune,
Îți cer doar zahăr și ulei,
Și nu Te-ntreb măcar odată,
Tu de la mine, Isus ce vrei ?

Sunt oare eu atât de lacom,
Sau prea isteț, când vin și cer ?
Sau poate cred că merit zahăr,
Că sunt destul de cumințel.

O, poftă, ce te bați cu mine,
Ce naști cerințe-n gând cu dor,
Mă faci să cred că are dreptul,
Să-mi fie veșnicul dator.

Ce bine ți-ar mai sta surato,
Că să mă ungi de sus în jos,
Cu untdelemnul, pocăinței ,
Să-mi crească pofta în Hristos !

Dar vii mereu cu acadele,
Că-s dulci, și-n cer nu scad deloc.
Trimiți dorința să-mi șoptească,
Că vreau minuni, și mult noroc.

Deschide oare El fereastra,
La ruga mea, cu pofta-n băț ?
Când insistentă, bate-n sticlă,
Să-i ceară daruri, sau ospăț ?

De ce mă faci, să par azi poftă,
Mereu același cerșetor.
Când cer mereu neobositul,
De parca-și fi, nemuritor.

Te rog, să nu Te superi Doamne,
Că-s pofticios, în rugăciuni.
Și iartă-mi din cerințele mustoase,
Și cele ce adun, cenușă și tăciuni.

Învață-mă să cer iertare, nu palate.
Pe drumul pocăinței, să stau Isus și eu.
Iar setea de cerință, să-mi fie căutarea,
Iar pofta, cunoștința, de Tine, Dumnezeu !

Viorel Balcan 24 mai 2013