E devreme. Soarele ameninta sa faca ravagii si astazi. Bunicii, nepotii, parintii si copiii ies inca de dimineata in parc, pentru a se feri de soarele de dupa-amiaza. Toti sunt fericiti. Copiii alearga prin parc, iar bunicii stau la umbra si povestesc. Povestesc despre copilaria lor. Parca iti e greu sa crezi ca si ei au fost odata copii.
Copiii au jocuri noi. Nu se mai joaca jocuri "demodate" precum prinselea sau v-ati-ascunselea, sau 7 pietre, sau sotron. Nu mai sunt cool jocurile astea. Au trecut la nivelul urmator. Se joaca de-a Spiderman, sau se joaca CounterStrike real. Parca esti pe un teren minat, cu copii care se lupta intre ei, si apoi, isi dau copilareste mana. Ce frumos ar fi ca si in razboi sa se termine la fel.
Intr-un colt al parcului, Ionut. Nu stie jocurile astea noi pe care le joaca toti. El stie doar jocuri demodate. Joaca singur sotron. Canta o melodie. Nu aud bine, insa ii vezi buzele miscandu-se.
E bucuros sa se joace in parc, chiar si asa singur. Copiii rad de el. Toti il resping. Oare o fi din cauza hainelor? E adevarat. E putin murdar, insa e frumos. E murdar poate de la atata tavaleala prin praful bucurestean.
Dupa cateva ore de distractie, copiii sunt chemati de bunici. Toti se indreapta spre chioscul din apropierea parcului. Sunt rasplatiti cu acadele si suc. Ionut e ultimul la coada. Astepata si el. Rand pe rand, fiecare copil primeste o acadea, iar cei mai fericiti primesc si corn cu ciocolata sau chipsuri. Bunicii ii ridica pe copii pe tejghea, pentru ca ei sa-si aleaga culoarea la acadea. Ultimul, Ionut, ajunge in cele din urma. A ramas singur. E prea mic. Nu se poate ridica la tejghea. Vanzatoarea nu il observa. Incearca sa se intinda... Insa e prea mic. Are manutele mici si firave. Nu ajunge la tejghea.
Resemnat, isi baga manutele in buzunar si pleaca. Nu in case la PlayStation sau la computer, ca si colegii lui de joaca. Se duce in parc. Pe marginea lacului. Priveste fiecare val. Toate se sparg la picioarele lui... Se uita la suprafata apei, si isi vede chipul. Este ondulat si se misca. Se sperie. Oare asa arata si el de’adevaratelea? Oare de asta il resping copii? Oare de asta nu poate sa cumpere nimic?
Incepe sa planga. Isi pune capsorul in mainile mici si plange. Lacrimile ii lasa urme pe fata plina de praf. In jur nu este niciun bunic care sa-i dea un servetel parfumat ca sa se stearga (asa cum primesc alti copii). Isi sterge lacrimile mari cu palma.
A inteles. Nimeni nu il vrea. Fata lui este ondulata si se misca.
Isi baga manutele in buzunar si pleaca. Loveste cateodata cu piciorul intr-o pietricica, si da gol intr-o poarta imaginara. Vede peste tot copii cu vata de zahar in mana alaturi de bunicii lor. Ii e pofta. Ce n-ar da si el sa aiba un bunic sau o bunica. Parca si parcul il respinge. Nici parcul nu doreste un copil mic cu fata ondulata care se misca. Iese din parc si se indreapta spre... nici el nu stie unde. E inca o zi in care trebuie sa lupte. Sa lupte sa supravietuiasca. Pentru ca el nu are nici bunici si nici parinti. E singur. Iar ca si Ionut mai sunt cateva mii de copii. Si niciunul dintre ei nu are fata ondulata sau care se misca. Sunt copii normali, ca orice copil din ziua de astazi. Singura diferenta e ca ei nu stiu sa se joace pe PlayStation sau la computer.