"Doamne, nu mă mustra în mânia Ta... căci săgeţile Tale s-au înfipt în mine..."

Nu este ruşinos pentru un om să-şi recunoască limitele şi greşelile sale. Este chiar de recomandat să facem asta, deoarece ne acceptăm condiţia noastră de om supus greşelilor.

A recunoaşte fragilitatea noastră şi păcătoşenia noastră în faţa Celui care este Iertare, este ceva plăcut lui Dumnezeu, care este gata oricând să ne acorde iertarea Sa, dacă venim în faţa Lui cu rugăciuni şi cu un suflet zdrobit.

"Îmi mărturisesc fărdelegea, mă doare păcatul meu," spune regele David .
Vino degrabă în ajutorul meu, Doamne, Mântuirea mea!"

Acest psalm este un vaiet întrerupt de chemări în ajutor, a unui om conştient că greşelile sale îl menţin departe de Dumnezeu.
El este izolat, îndepărtat de Dumnezeu, supus unei ostilitaţi, ale cărei raţiuni nu le înţelege.

Este un tip de rugăciune a unui suflet înfricoşat care se teme că Dumnezeu nu-l mai iartă. "...o durere arzătoare îmi mistuie mădularele, şi n-a mai rămas nimic sănătos în carnea mea."

Suntem noi gata să ne recunoaştem greşelile, şi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ierte?