Miracolul tîmplarului
Statul New Mexico este numit, deloc întîmplător, "Ţinutul încîntărilor". Vaste întinderi de deşert sunt întrerupte ici colo de tufişuri de pelin. Munţii roşietici încununaţi cu nori. Case de chirpici ascunse pe culmile dealurilor. Pini maiestuoşi. Nenumărate artefacte. Un evantai de culturi, începînd de la conchistadori, la indienii Comanche şi pînă la cowboy. New Mexico încîntă.
Şi în acest ţinut al încîntărilor există o capelă a minunii.
La o stradă distanţă de hotelul La Fonda din Santa Fe, la colţul format de străzile Water cu Old Santa Fe Trail, se găseşte Capela Loretto. După ce treci prin poarta de fier, intri în curtea capelei care este mult mai mult decît o simplă curte. Intri într-o altă epocă. Opreşte-te o clipă sub ramurile răsfirate ale copacilor străvechi. Imaginează-ţi cum arăta totul în anul 1878, cînd tîmplarii mexicani tocmai au încheiat lucrarea de construcţie a capelei.
Îi poţi vedea pe localnici călcînd apăsat pe străzile noroioase? Poţi să auzi răgetele măgarilor? Scrîşnetul scos de roţile căruţelor? Şi îţi poţi imagina soarele dimineţii luminînd această capelă gotică - atît de simplă şi de splendidă - pe fundalul dealurilor golaşe?
A fost nevoie de cinci ani pentru construirea capelei Loretto. Sanctuarul său delicat, copiat după Sainte-Chapelle din Paris, conţine un altar, o fereastră circulară în vitraliu şi o galerie pentru cor.
Dar ceea ce stîrneşte mirarea tuturor este galeria corului. Dacă te-ai fi aflat în 1878 în capela proaspăt construită, le-ai fi putut vedea pe Surorile din Loretto privind deznădăjduite balconul. Restul construcţiei era gata: uşile fuseseră montate, stranele fuseseră puse la locul lor, podeaua fusese pusă. Totul era terminat. Chiar şi galeria corului. Cu o singură excepţie. Scările. Nu existau scări.
Capela era prea mică pentru a permite construirea unei scări obişnuite. Cei mai buni constructori şi proiectanţi din regiune au clătinat din cap neîncrezători cînd au fost consultaţi. "Imposibil", au îngînat toţi. Pur şi simplu nu era loc suficient. O scară obişnuită ar fi fost foarte bună, însă ar fi stricat imaginea de ansamblu.
Surorile din Loretto, a căror hotărîre neabătută le mînase din Kentucky în Santa Fe, se aflau în faţa unei încercări mult mai dificile decît călătoria lor: nimeni nu putea construi scara. Între ceea ce visaseră ele şi ceea ce se putea face efectiv era o distanţă imposibil de trecut, de patru metri şi jumătate. Şi ce au făcut? Singurul lucru pe care îl puteau face. Au urcat pe munte. Nu pe munţii înalţi din apropierea oraşului Santa Fe. Nu, ci mult mai sus. Au escaladat muntele pe care îl urcase şi Isus cu 1800 de ani în urmă, în Betsaida. Au urcat pe muntele rugăciunii.
*********************************************************************************
"S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte."
Isus Se confrunta cu o sarcină imposibilă. O mulţime de peste cinci mii de oameni era gata să pornească la o luptă pe care El nu venise să o dea. Cum putea să le arate că El nu venise pentru a fi rege, ci pentru a fi o jertfă? Cum putea să le abată ochii de la o împărăţie pămîntească pentru a putea vedea Împărăţia spirituală? Cum puteau ei să vadă ceea ce este veşnic, cînd nu aveau ochi decît pentru ceea ce este trecător?
Între ceea ce venise Isus să facă şi ceea ce părea că poate să facă se căsca o prăpastie imposibil de trecut. Aşa că Isus S-a rugat. Nu ştim ce a spus în rugăciunea Lui, dar eu am presupunerile mele:
. S-a rugat cu ochii orbiţi de putere să poată vedea adevărul lui Dumnezeu.
. S-a rugat ca ucenicii ameţiţi de succes să poată îndura eşecul.
. S-a rugat ca liderii care tînjeau după putere să-L urmeze la cruce.
. S-a rugat ca oamenii care doreau pîine pentru trupurile lor să înfometeze după pîinea sufletului.
S-a rugat să se întîmple imposibilul. Sau poate că mă înşel. Poate că nu a cerut nimic. Poate că a stat în tăcere înaintea Prezenţei şi S-a lăsat învăluit în Maiestate. Poate că Şi-a aşezat sinele istovit de luptă înaintea tronului şi S-a odihnit.
Poate că Şi-a ridicat capul din confuzia pămîntescului suficient de mult pentru a auzi soluţia cerului. Poate că I S-a amintit că inimile împietrite nu-L sperie pe Tatăl. Că oamenii problemă nu-L tulbură pe Cel Veşnic.
Nu ştim ce a făcut sau ce a spus Isus. Dar cunoaştem rezultatul. Dealul a devenit o treaptă; furtuna a devenit o cale. Şi uceniciiC L-au văzut pe Isus aşa cum nu-L mai văzuseră niciodată înainte.
În timpul furtunii, Isus S-a rugat. Cerul s-a întunecat. Vînturile au vuit. Dar El a continuat să Se roage. Cînd a fost obligat să aleagă între muşchii oamenilor şi muntele rugăciunii, El S-a rugat.
Dacă Isus nu a încercat să Se descurce singur, de ce ai face-o tu?
Există în viaţa ta hăuri peste care nu poţi trece singur. Există inimi pe care nu le poţi schimba fără ajutor. Există munţi pe care nu-i poţi escalada dacă nu urci mai întîi pe muntele Lui.
Urcă! Şi rezultatul te va uimi.
Pe Surorile din Loretto le-a uimit.
-------- ------------------- ---------------- ------------------- -------------------- ---------------------- -----------------------
Istoria spune că măicuţele s-au rugat timp de nouă zile. În ultima zi, şi-a făcut apariţia la mînăstire un tîmplar mexican cu barbă şi cu faţa arsă de vînt. Le-a explicat că auzise că aveau nevoie de o scară pînă la balconul capelei şi credea că putea să le ajute. Maica superioară nu avea nimic de pierdut, aşa că i-a acordat permisiunea de a lucra.
Omul s-a apucat de treabă cu unelte primitive, cu o răbdare meticuloasă şi cu o pricepere misterioasă. Şi a lucrat timp de opt luni.
Într-o dimineaţă, Surorile din Loretto au intrat în capelă şi au descoperit că rugăciunile lor şi-au primit răspunsul. O capodoperă din lemn se înălţa în spirală de la podea pînă la balcon. Două răsuciri complete, de trei sute şaizeci de grade. Treizeci şi trei de trepte unite între ele prin cepuri de lemn, fără niciun suport central. Se spune că lemnul folosit este o specie de brad dur care nici măcar nu se găseşte în New Mexico!
Cînd surorile s-au întors să-i mulţumească meşterului, acesta dispăruse şi nu a mai fost văzut niciodată după aceea. Nu a cerut bani. Nu a cerut laude. A fost un simplu tîmplar care a făcut ceva ce nimeni altcineva nu a putut face, astfel încît coriştii să poată urca în galeria corului pentru a cînta.
Dacă vrei, poţi să te duci să vezi scara cu ochii tăi. Călătoreşte prin ţinuturile încîntării. Păşeşte în capela minunii! Priveşte roada rugăciunii!
Sau, dacă preferi, vorbeşte tu însuţi cu Maestrul Tîmplar. El a făcut deja un lucru imposibil pentru tine. Asemenea tîmplarului din Santa Fe, El a construit o scară pe care nimeni altcineva nu a putut-o construi. Asemenea anonimului meşter, şi El a folosit material adus de altundeva. Şi tot asemenea vizitatorului din Loretto, şi El a folosit material adus de altundeva. Şi tot asemenea vizitatorului din Loretto, şi El a venit să medieze prăpastia dintre locul în care te afli şi locul în care tînjeşti să fii.
Fiecare an din viaţa Lui este un pas. Treizeci şi trei de paşi. Fiecare treaptă a scării este un răspuns la rugăciune. El a construit scara pentru ca să urci pe ea.
Şi să cînţi.