Povestea spune de-un uriaș ce doarme,
Și greu răsuflă, horcăie în somn. .
Se va trezi la glasul Tău, o, Doamne,
Fiind nimicit ca pleava din Șeol.

Aezii greci cântau despre-un titan-
Cronos numit, cerul și-l subjugase,
„Tempus edax rerum”- pentru romani,
Același zeu-ce fiii și-i mâncase!

Vechii germani credeau că Walhala,
Locaș zeiesc, nu stă-n eternitate:
„Amurgul zeilor” îl prevesteau,
Ca și cretanii din antichitate.

Noi credem doar în Unul, Necreat,
Ce lumea a zidit-o, fiind Lumină,
Iar timpul, prin Cuvântu-I, l-a chemat,
La început, în spațiul fără vină.

Căci Dumnezeu e mai presus de timp,
Trăiește veșnic, simultan ne vede,
Nu-i pieritor ca zeii din Olimp,
Viață eternă dă celui ce crede!

Să nu fii limitat de lut sau vreme!
Altă nădejde mai măreață nu-i:
Să urci mereu pe crestele eterne,
Să fii moștenitor al cerului!

Căci timpul, azi, și banii sunt la fel:
Zeificați de mintea omenirii,
Dar trecători, netrebnici, pentru Cel
Care este Izvorul Nemuririi.

Aceasta-nseamnă-a fi învingător:
Când eul, firea ta ți-ai biruit,
(Cel rău fiind zdrobit de Mântuitor),
Timpul, înger letal, să-l vezi nimicit!

Amin!