"Prăpastia dintre generaţii" este o expresie care inspiră frică taţilor. Aceste cuvinte reprezintă diferenţele şi conflictele pe care le avem cu copiii noştri. Respingem această formulare deoarece sugerează separare şi distanţă, tocmai cînd, atît ei cît şi noi, avem cea mai mare nevoie de apropiere şi comunicare.

   Termenul "prăpastia dintre generaţii" a fost consacrat tocmai pentru că în multe cazuri această distanţă există. Se pare că cei tineri nu pot să-i înţeleagăî pe cei mai în vîrstă şi sunt siguri că cei mai în vîrstă nu-i înţeleg pe ei. Chiar atunci cînd adulţii încearcă să-i ajute, deseori adolescenţii simt că aceştia sunt depăşiţi şi străini de lumea lor.

   Este obligatoriu să existe o prăpastie între generaţii? Este inevitabil să vină o vreme cînd tatăl se poate aştepta să fie considerat învechit şi depăşit? Nu, puterea lui Dumnezeu poate preveni acest lucru. Cînd sunt respectate căile Lui, generaţiile se pot armoniza într-un mod binecuvîntat.

   Pericolele totuşi există, deci ne întrebăm: "Ce putem face pentru a evita prăpastia dintre generaţii şi pentru a oferi adolescenţilor noştri genul de ajutor de care au nevoie stringentă?"

   O realitate care trebuie acceptată este faptul că cei mici nu cresc pur şi simplu, ci se transformă. Perspectiva lor asupra vieţii se modifică pe măsură ce se maturizează. Atitudinea faţă de ei înşişi îmbracă o nouă perspectivă. Îşi dau seama că noi, taţii, nu cunoaştem nici pe departe atîtea lucruri cîte credeau ei cînd erau mici şi li se părea că noi ştim totul. De asemenea, îşi dau seama că şi ei cunosc cîte ceva - chiar mai puţin decît au impresia.

   Noi, taţii, putem cauza prăpastia dintre generaţii neţinînd pasul cu maturizarea copiilor noştri. Această greşeală se poate ivi uşor, deoarece ei cresc foarte repede. Parcă ieri-alaltăieri fiul tău a împlinit 10 ani. Mai priveşte-l odată. Nu, este mai aproape de 16 ani decît de 10? Cînd stai de vorbă cu el, te adresezi tot unui băiat de 10 ani sau adolescentului de azi?

   Un alt factor care generează distanţă este faptul că tinerii de azi ni se par mai necopţi decît noi la vîrsta lor. Probabil că la 16 ani noi toţi ne-am simţit mai maturi decît ni se par copiii noştri la aceeaşi vîrstă. Aminteşte-ţi cît de potriviţi ne simţeam noi pentru misiuni, deşi, în mod sigur, nu eram atît de potriviţi pe cît credeam. Copiii noştri pot avea sentimente asemănătoare şi trebuie să le acceptăm ca parte a procesului de maturizare.

   Uneori sunt mai capabili decît credem noi. Ar trebui să ne bucurăm de acest lucru şi să-i lăudăm, în loc să părem atît de surprinşi de maturitatea lor.

   Modul în care tratăm dezacordurile poate produce necazuri. De exemplu: ce se întîmplă cînd le cerem să spele maşina deseară, dar ei vor să o spele mîine, sau cînd vor să plece într-o excursie şi noi nu le dăm voie? Dacă li se pare că nici măcar nu am luat în considerare părerea lor, îşi pot pierde încrederea în noi. Dacă simt că ne folosim autoritatea în mod egoist, se vor distanţa de noi.

   Dacă taţii cred anumite lucruri care se spun despre tineri, breşa se poate lărgi şi mai mult. De exemplu, unii spun: "Nu poţi pune un cap bătrîn pe umeri tineri". Este adevărat, pînă la un anumit punct, dar această afirmaţie lasă impresia că nu poţi aştepta nimic de la adolescenţi. Alte zicători cu înţeles asemănător sunt: tinerii trebuie "să se mai coacă niţel" sau "să dea cu capul de pragul de sus"  înainte de a fi în stare să înveţe ceva. Imaginaţi-vă libertatea pe care o simte un tînăr, de a face exact acest lucru, dacă părinţii nu aşteaptă de la el nimic mai mult. Se poate observa că, în majoritatea cazurilor, copiii devin ceea ce părinţii aşteaptă de la ei.

   Este bine că poliţia cere mai mult de la conducătorii auto tineri decît cer părinţii. Cum ar arăta şoselele noastre dacă copiii noştri ar respecta regulile de circulaţie cum le respectăm noi, părinţii?

   Iată alt refren care sună familiar: "Aşa am fost şi noi cînd eram tineri. Ce putem spune? Şi noi am făcut aşa ceva, deci ce pretenţii să mai avem de la copiii noştri?"

   Ce putem spune? O grămadă! Dacă nu am fost un bun exemplu, trebuie să recunoaştem. Mai mult: dacă ne-am pocăit în mod sincer, ne vom grăbi să spunem copiilor noştri de ce suntem aşa de preocupaţi de comportarea lor şi că dorim să evite capcanele în care am căzut noi la vîrsta lor.

   Un tată obişnuia să-şi avertizeze fiiii să nu pună mîna pe un angrenaj agricol. Într-o zi, el însuşi şi-a prins mîna într-un lanţ şi s-a rănit grav. Ceva mai tîrziu, unul dintre fii a zis cu ironie: "Acum tata nu ne mai poate da lecţii de protecţia muncii!" Ridicîndu-şi mîna zdrobită, tatăl i-a răspuns: "Ba da, vă pot da lecţii mai mult decît oricînd. Nu vă atingeţi de angrenaje!"

   Un alt lucru pe care părinţii îl susţin uneori, mai degrabă cu îngîmfare, este: "Şi noi am fost aşa, dar ne-am descurcat. Nu e chiar atît de rău!"

   Acest lucru este discutabil. Părinţii care "şi-au revenit" într-adevăr, nu vorbesc cu atîta uşurinţă de falimentele lor din trecut. Apostolul Pavel le-ar fi spus acestor părinţi care ridică din umeri cu nepăsare cînd e vorba despre păcatele tinereţii lor: "Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade, de cari acum vă este ruşine" (Ro.6.21).

   Părinţii care îşi lasă copiii să meargă atît de departe cît au mers ei, descoperă că aceştia merg mult mai departe.

   Unul dintre modurile cele mai simple de a lărgi prăpastia dintre generaţii este neglijenţa. Devenim prea preocupaţi de propriile noastre probleme pentru a înţelege cît de serioase sunt pentru copiii noştri problemele lor. Cum te comporţi cu fetiţa ta cînd se uită sub cartea pe care o citeşti ca să-i vadă titlul sau cînd băieţelul tău exclamă: "Tati, uite ce am făcut!" Desigur, nu poţi fi întrerupt în orice moment de către copii, dar dacă petreci suficient de mult timp cu ei cînd sunt mici, acest obicei nu va fi greu de păstat în adolescenţă, iar copiii îl vor aprecia.

   Uneori noi, părinţii, suntem prea timizi. Dorim să avem o relaţie bună cu copiii noştri care cresc, dar ne temem să nu fim prea indiscreţi faţă de ei. Mărimea lor fizică, statutul sau realizările lor ne pot intimida. Poate apărea frica de a nu fi respinşi dacă vom încerca să-i coordonăm, aşa că facem un pas înapoi, ne frîngem mîinile şi lăsăm prăpastia să se adîncească. (fragment)