Pentru creştinii adevăraţi, viaţa de credinţă nu înseamnă deloc plafonare. Aşa se face că unii dintre ei sunt preocupaţi de organizarea campaniilor de evanghelizare, concertelor de colinde, vizitarea penitenciarelor, a copiilor de pe stradă ori a orfanilor din casele de tip familial. Despre aceştia din urmă vreau să vorbesc.

Începutul lucrării de la orfelinate din Baia Mare este legat de numele unui frate pastor din Biserica Penticostală "Muntele Sionului", Nelu Suciu. Da! Un creştin adevărat. Peste ani, el a angrenat în lucrare câţiva tineri din biserică. Bine motivaţi, împreună au făcut de fiecare dată o lucrare frumoasă. Copiii învăţau cântece creştine, versete biblice, ascultau lecţii despre Daniel, Zacheu, David ori Pavel. Tinerii care se ocupau de ei au avut o ţintă precisă: copiii să afle despre Isus şi să-L primească în inimi. Îmi stăruia în minte, ba chiar mă frământa întrebarea "Când o să vedem rod?" Nu prea îndrăzneam să visez la un copil mântuit, dar speram să văd comportamente schimbate. Credeam că lecţiile noastre îi vor face măcar pentru o zi mai buni... În pofida gurilor veninoase ("Degeaba investiţi în ei. Sunt doar nişte retardaţi"), noi ne mângâiam cu promisiunile Domnului şi... aşteptam rod. Mi-amintesc că la întâlnirile noastre vorbeam adesea între noi despre scopul nostru, despre realizările de până atunci şi despre dorinţa arzătoare de a-i vedea mântuiţi.

În urmă cu aproximativ trei ani, Dumnezeu ne-a pus pe inimă să îi aducem la biserică. La început, veneau însoţiţi de noi, însă, după ceva vreme, se descurcau singuri. Îi vedeam pe rândurile din faţă, cu gura căscată, încercând să prindă şi ei mesajul de la amvon. De unii se lega ceva, de alţii mai nimic. Apoi, câţiva dintre ei frecventau grupa mare de copii de la biserică. Au început să cânte în faţă şi să recite. Bibliile primite le-au studiat acasă, astfel încât la următoarea întâlnire aveau întrebări din pasajele citite.

După aproximativ şapte ani dedicaţi acestei lucrări, asemenea semănătorilor obosiţi de atâta trudă, primim şi noi cea mai mare răsplată: rodul binecuvântat. Bobi şi Daniela, acum doi tineri maturi, frumoşi şi hotărâţi, s-au botezat în Biserica Penticostală "Muntele Sionului", duminică seara. Ştiam despre ei că se pocăiseră, că se schimbaseră pas cu pas, însă, vestea botezului lor a fost un motiv de adâncă mulţumire. Cu ceva timp în urmă, Bobi îmi povestea de batjocurile copiilor din casa în care stătea. Din "pocăitule" nu-l mai scoteau. Pentru el era cea mai mare fericire. Prin comportamenul său a dovedit că îşi merită pe deplin acest nume frumos. Daniela, o fată timidă de felul ei, s-a integrat bine în biserică, are prietene, frecventează biserica şi se străduieşte să fie un exemplu pentru toţi. 16 decembrie 2007 a fost ziua cea mai fericită din viaţa lor. Ei sunt primul rod...

După ani de răbdare, efort, muncă, bucurie şi pasiune în lucrare, am înţeles că, da, fiecare lucru îşi are vremea lui. "Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strângă rodurile" (2 Timotei 2:6). A sluji Domnului nu se reduce doar la frecventarea bisericii. Măcar de am face şi asta bine. Măcar de ne-ar interesa de fraţii lângă care stăm în fiecare duminică. Cred că slujirea presupune sacrificiu, devotament şi dragoste pentru cei mântuiţi şi nemântuiţi. Dacă timpul, resursele materiale, activităţile, familia, complexele de inferioritate, te împiedică să-ţi împlineşti datoria de creştin, atunci ai nevoie de ordine în viaţa ta, dar dacă indiferenţa e mai presus de toate acestea, atunci probabil pentru tine Isus e o mare taină.