Paragraful 1 - Fuga
Nu poţi fugi de depresie, odată ce i-ai permis să existe în sufletul tău. Nu de unul singur... Este o poartă a iadului din mintea ta pe care nu o poţi închide, prin care moartea se strecoară şi ocupă fiecare cotlon al sufletului tău, zădărnicindu-l. Ucide atitudini, voinţă, te împiedică să iei hotărâri, să lupţi, pentru că îţi ia puterea naturală de a riposta. Nu poţi apela la bucurii pentru că nu le mai vrei, într-un mod imposibil de înţeles... Prietenii rămân o imagine ternă, iar iubirea faţă de ei locuieşte în inima ta ca un cufăr gol şi prăfuit uitat într-un colţ de sub acoperiş. Nu doreşti nimic, nu vrei nimic, nu cauţi nimic, nu tinzi spre nimic, nu ai energie pentru nimic, o continua şi apăsătoare lehamite de tot. Te simţi gol şi slab. Confuz... Mintea îţi este răvăşită. Inima goală. Spiritul, zdrobit.
A exclude posibilitatea depresiei din viaţa creştinului pe motivul că este locuit de Dumnezeu este ca şi cum ai spune că este imposibil să incendiezi o casă doar pentru că proprietarul acesteia lucrează la un departament de pompieri.
Suntem liberi să ne alegem destinul, suntem liberi să ne alegem faptele, suntem liberi să alegem ce gândim. Iar această libertate are consecinţe...
Paragraful 2 - Rătăcirea
Hulpavă, depresia muşcă zilnic din podul către Dumnezeu. Te agăţi de adevăruri ca de un colac de salvare, dar dacă acestea nu sunt pietre vii, arzânde, coborâte din minte-n inimă, de unde, trăite, să se prefacă-n voinţă, energie, putere, tărie, şi, finalmente, sănătate trupească, ciocanul neîndurător al depresiei le va preface în pulbere.
Depresia este o pierdere aşadar. Una în tine, printre ruine, o continuă experienţă şi conştienţă existenţială fără noimă. Cu fiecare zi, dezolarea îşi face simţită prezenţa tot mai mult. Dincolo de orice speranţă, ea îşi desăvârşeşte opera sădind moarte. Cea definitivă întru teluric.
Este greu să găseşti lumina şi tăria în acest labirint al morţii, pentru că depresia reprezintă incapacitatea de a-ţi mai proiecta viaţa sub orice formă. Hăituit de prezenţa Minotaurului lăuntric, singurul mod de a hălădui este să-ţi transcenzi bidimensionalitatea ce are drept coordonate frica şi foamea printr-o putere care nu-ţi stă, natural, la îndemână şi printr-o intervenţie dincolo de imaginaţie, încadrându-te pe o axă verticală.
Paragraful 3 – Tăria
Pentru creştin, depresia este o boală a sufletului cucerit, dar neocupat de Dumnezeu în totalitate. Un tărâm al promisiunilor din care uriaşii nu au fost alungaţi. Cum, aşadar, poate veni scăparea din acest deşert al letargiei?
Iar Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi, Lui fie slava în Biserică şi întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor. Amin! (Efeseni 3:20-21)
Înainte ca rugina depresiei să îşi termine lucrarea devoratoare, unica salvare vine prin smerenie, virtute a vieţii prin excelenţă, născută din credinţă şi izvorând credinţă. Doar recunoscându-ţi neputinţa şi transferând asupra Mântuitorului întregul control al procesului salvării tale, sperând dincolo de orice speranţă naturală şi crezând cu fiecare fibră a puterii tale duhovniceşti, poţi evada din închisoarea negurei şi a anihilării comoarei tale celei sufleteşti. Pentru că, da, sufletul tău este o lumină ce nu poate fi anulată de întuneric, însă înghiţită totuşi, îmbrăcată, ca într-o mantie opacă a deşertăciunilor, prin păcat, dintre care, puternic, acela al nesocotirii identităţii tale prevalează, reducând frumosul cel aşezat şi împletit dumnezeieşte cu trupul şi duhul cel viu, de către Creator, în clipa misterioasei tale concepţii spre vieţuire lumească, la un mănunchi de energii disociate şi tulburate, în calea lor firească, de minciună. Neadevărul pe care l-ai acceptat drept bun, conştient sau nu, cândva, împreună cu cel rezident prin ereditate, constituie suportul şi stâlpii edificiului ridicat de vrăjmaş cu scopul de a te închide, prin puterea justiţiei divine, în propria-ţi fiinţare. De aceea, nu-i asa?, Adevărul te va face liber. Cel Unul singur, întru care şi prin care se află însăşi identitatea ta. Găseşte-o şi nu te opri până o vei afla, pentru că, acceptând-o, în ea vei găsi cheia temniţei tale imaginare. Însă n-o vei întâlni, oricât ai căuta, decât în Cel ce o deţine...
Ce te opreşte astăzi să-L accepţi sau să te laşi, smerit, să te cuprindă?
http://desprecredinta.org/2013/06/pierderea/