Dacă ar fi să dăm crezare unuia din cântecele care se promovează astăzi în mediul evanghelic românesc și care este intitulat ”Trăim vremi de har ca Ilie”, am putea crede că România este în prim planul unei treziri spirituale de anvergură, una din ultimele revărsări de har înaintea revenirii Domnului nostru. Realitatea din păcate, în cea mai mare parte a ei, pare să indice altceva.

   Cu excepțiile de rigoare, și care mai degrabă întăresc regula decât o infirmă - acele oaze de viață duhovnicească unde Cuvântul încă își face lucrarea cu putere transformându-i deopotrivă pe pocăiți și pe cei dinafară, se pare că  Biserica lui Hristos “doarme în lumină, în timp ce lumea doarme în întuneric”. Faptul că biserica lui Hristos din România în cea mai mare parte are nevoie de trezire spirituală, este o realitate resimțită și de la amvon și din bancă.
   Unii creștini au devenit atât de mulțumiți cu creștinismul sub-normal care se vede-simte mai peste tot, încât au încetat să mai creadă într-o trezire spirituală, concretizată în convertiri autentice și împuternicirea Trupului lui Hristos pentru mărturie, încât au mai încetat să aștepte sau să creadă că un asemenea fenomen ar putea fi posibil în generația noastră. În  consecință, ei se mulțumesc cu zona de confort spiritual în care se află, crezând că simpla participare la serviciile bisericii din postura de spectator sau consumator religios este suficientă. Pe de altă parte, sunt acele suflete nobile care nădăjduiesc și tânjesc după înviorare în viețile lor și în jurul lor.
   Pe fondul acestor căutări, există pericolul amăgirii. Istoria bisericii, de demult și cea mai recentă este plină cu învățăminte în acest sens: tot felul de “mișcări” spirituale care au făcut paradă în numele trezirilor spirituale, dar au lăsat în urmă înșelăciune și dezastru spiritual. Să nu uităm că Diavolul este mare specialist în arta contrafacerilor spirituale și el va exploata la maximum sinceritatea lipsită de discernământ al acelora care doresc să vadă trezirea și sunt dispuși să se agațe de orice semnalmente, fără să se întrebe dacă acea mișcare este biblică, dacă învățătura este corectă, dacă roadele sunt, într-adevăr, de la Dumnezeu. Este oare de mirare faptul că între semnele premergătoare venirii Sale, amintite de Mântuitorul în discursul Său escatologic de pe Muntele Măslinilor (Matei 24-25), amăgirea spirituală ocupă capul listei? Matei 24:4-5 “Băgați de seamă să nu vă înșele cineva. Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: „Eu sunt Hristosul!” Și vor înșela pe mulți.”
   Astăzi, asistăm la o explozie de “ungere” și “unși” care pretind că vorbesc în Numele lui Hristos, apelează și la semne și minuni pentru a-și valida pretențiile, dar roadele lor indică cu totul altceva. Este oare de mirare că suflete sincere, dar amăgite îi urmează? Un cunoscut propovăduitor african al Evangheliei ~ Conrad Mbewe avertiza în legătură cu explozia unor forme extreme de carismatism african, spunând că ce se întâmplă acolo nu este decât un fals sincretism poleit cu terminologie creștină. (Cei care sunt fascinați de trezirile din Africa ar fi bine să ia aminte…)
   Ce este totuși de făcut până vine trezirea, dacă Domnul vrea să o trimită în mod suveran? În 1Samuel există o relatare interesantă despre o trezire care a survenit după aproximativ douăzeci de ani (1Samuel 7:2). Timp de aproximativ douăzeci de ani, Israel se afla sub apăsarea Filistenilor, cu moralul la pământ, timp în care relația cu Domnul a fost ignorată. Apoi, după douăzeci de ani, s-a întâmplat minunea: “toată casa lui Israel a plâns după Domnul” (7:2b). Urmează, așa cum știm, pocăința națională de la Mițpa, urmată de o mare izbăvire care a fost apoi marcată prin piatra de aducere aminte dintre Mițpa și Sen » Eben Ezer (v.12).
   Cum s-a produs minunea? Cum a fost posibil ca, dintr-o dată, poporului să i se facă dor de Dumnezeul lor? Nu găsim nici o explicație decât acțiunea suverană și îndurătoare a lui Dumnezeu care și-a adus aminte de suferințele poporului Său.
   Și totuși… rămâne ceva de lămurit: ce au făcut cei neprihăniți în această perioadă? Samuel? Dar Eleazar, fiul lui Abinadab, chemat să păzească chivotul Domnului? (7:1) Un singur lucru: au fost credincioși în lucrul care li s-a încredințat.
   Pentru Eleazar - să păzească chivotul; să îl șteargă de praf, să stea zi și noapte de gardă în fața unei cutii de lemn, în timp ce tovarășii lui de joacă erau afară și își petreceau vremea în  cu totul alt mod. Pentru Samuel - credincioșie în slujba de judecător; în mijlocirea în rugăciune pentru popor. Cert este faptul că atunci când a venit trezirea, Samuel era pregătit - știa ce să facă.
   Nu cumva, principiul rămâne valabil și pentru noi? Până când Domnul, în mod suveran, alege să trimită trezirea, suntem noi credincioși în lucrul încredințat? Poate lucrul acela pare extrem de nesemnificativ (“să ștergi praful de pe chivot”), dar în economia divină este important.
   La vremea Lui și în modul în care Îi va face plăcere, Dumnezeu Își va glorifica Numele și va înălța gloria Persoanei și lucrării Fiului Său, prin puterea Duhului Sfânt.

   Vei fi gata și vei știi ce să faci atunci?
   Pentru că acum, departe de privirile lumii, dar în prim planul atenției Tatălui care vede în ascuns, îți împlinești cu credincioșie chemarea la care te-a chemat?