De prea multe ori ne-am obişnuit să Îi cerem lui Dumnezeu protecţie, binecuvântare etc… dar când I-am cerut ultima dată doar o inimă curată? O inimă atat de curată, încât El să facă ce vrea cu ea. Cineva se ruga astfel: “Tată, eu vreau să Te cunosc, dar inima mea laşă nu vrea să renunţe la jucăriile ei, nu mă pot despărţi de ele, fără ca inima să îmi sângereze şi nu vreau să mă ascundă de Tine teama de această despărţire…”

   Cât de des simţim acelaşi lucru? Vrem să smulgem din inimă acele lucruri dar nu putem, de parcă ar fi veşnic înrădăcinate, şi parcă cu cât luptăm mai mult, cu atât sunt mai puternic înrădăcinate. Şi dacă ne gândim mai bine, realizăm că toate darurile pe care le primim de la Dumnezeu sunt perfecte… noi putem să îi oferim un singur lucru: “inima” (Proverbe 23:26). Nu este prea greu să Îi oferim inima, dar cum arată inima pe care o primeşte?

   Într-o zi mi-am simţit inima atât de aglomerată, încât L-am rugat pe Dumnezeu să o cureţe de tot ce-a însemnat atât de mult pentru mine, iar pentru El, rivalitate. Ceea ce a făcut Dumnezeu m-a uimit. Credeam că, în linişte, cu zâmbetul pe faţă, uşor, să nu simt, va lua ce nu ar mai trebui să fie în ea şi mă va lăsa liberă. Dar El nu a facut aşa, mi-a zdrobit inima în mii de bucăţi… şi… apoi m-a lăsat pe mine să arunc afară bucăţele zdobite de acolo.

   De câte ori, în loc să aruncăm cioburile, reclădim castele distruse… pentru că acele lucruri au însemnat prea mult pentru noi, iar acum ne simţim atât de pustii fără ele. Una din rugăciunile psalmistului David era: “Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule!”. De ce se ruga David astfel? Pentru că  Dumnezeu este mai mare decât inimile nostre şi cunoaşte toate lucrurile (1Ioan 3:20) şi pentru că are metodele Sale de a ne curăţa inimile noastre, chiar dacă e atât de dureros!!! Însă se merită… se merită, pentru că Domnul Isus a spus: “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!”(Matei 5:8) Pentru aşa răsplată, se merită să ne dorim, să ne rugăm şi să ne păstrăm inima curată.