Numele multora este Toma. Toma cel necredincios. Omul care a deschis calea credinţei prin necredinţă, testând prin palpabil nepalpabilul… Dar şi un simbol al firavei noastre fiintari duhovniceşti. Al nevoii continue de a construi scări mentale către Infinit. Proptele imaginare, simbolice şi gestuale.
Pentru că…
Dumnezeul nostru este o noţiune culturală, abstractă, confuză. Buzele noastre rostesc rugăciuni în folosul zeilor pretenţioşi sub care ne ducem traiul. A idolilor înfometaţi. Încrederea este dăruită închipuirilor.
Pentru noi nu se pune problema nemijlocitului, atâta timp cât tot ceea ce facem are o bază inteligibilă raportată la experienţă. Cât avem nevoie de palpabil, de evident, cât trebuie să ni se vorbească prin noţiuni cărora să le dăm credit, cât acceptăm un dumnezeu care să ne hrănească aşteptările. Credem dacă vom vedea semnul cuielor. Mai mult, dacă vom şi pipăi. Însă încrederea în vizibil, în tangibil nu poate lăsa loc izbăvirii. Pot avea încredere în faptul că voi fi mai bun, mai curat. Dar nu în perfect. Nu avem această experienţă. N-am putut s-o atingem niciodată, n-am pipăit-o. Ori maibunul nu ne situează decât pe o scară valorică raportată la ideal. Nu însă în ideal.
În cazul nostru, Mântuitorul nu este altceva decât un element de referinţă. Nu o realitate căreia să i ne integrăm. A crede în Cel care te poate învia înseamnă a te încrede în neînţeles. În minune. În paradox. Iar a te încrede este a te risipi. Continuu şi sincer. A risipi acel tu căruia i te-ai dat zi de zi, căruia i-ai sacrificat energia existenţei tale, clădindu-l pe fondul unui alterego chinuit de neputinţă, dar şi triumfător în ridicolele şi neînsemnatele lui aspiraţii.