Totul a început în anul 2002. Atunci Dumnezeu a îngăduit încercări în viaţa fratelui meu. Îmi doream nespus de mult ca problemele care erau să se rezolve, dar ştiam că oamenii nu le pot rezolva, nici măcar slujbele plătite la preoţii ortodocşi. Mama mea, prin natura serviciului pe care l-a avut, a avut de-a face cu mulţi preoţi, şi ani de zile a apelat la serviciile lor pentru aceeaşi problemă a fratelui meu, dar fără nici un rezultat. Eu mă gândeam că, dacă ei nu pot rezolva problema, nu o mai poate rezolva altcineva, cu atât mai puţin rugăciunea mea. Discutam cu unii şi cu alţii, ce s-ar mai putea face. Unele cunoştinţe ne sfătuiau să mergem la vrăjitori, dar fiindcă printre problemele care existau, erau şi probleme legate de vrăjitorie, nu am vrut să aud de aşa ceva.
Până în acel moment, nu am avut motive, ca să spun aşa, să îl caut pe Dumnezeu: financiar o duceam bine, soţul meu era om bun şi mă gândeam ca Dumnezeu trebuie căutat după o anumită vârstă. Pe părinţii mei nu i-am văzut niciodată rugându-se, iar la biserică mergea doar tata, o data pe an, la slujba de înviere. Bunica mea a fost cea care m-a învăţat rugăciunea "Tatăl nostru", dar nu mă prea rugam. Mă gândeam că dacă părinţii mei nu o fac, înseamnă că "a te ruga" este o dovadă de slăbiciune.
Soţul Dorinei se botezase între timp şi s-a dovedit a fi un om plin de pasiune pentru Dumnezeu. La început ea nu i-a înţeles această pasiune dar mai apoi, prin el, ea a ajuns în diverse adunări de rugăciune de casă. Ea povesteşte:
M-a surprins dorinţa de părtăşie dintre ei
Am acceptat să particip la întâlnirile de rugăciune care aveau loc în casa fratelui Joldeş. Am cunoscut acolo nişte oameni deosebiţi. Nu-mi venea să cred că mai există astfel de oameni. Dragostea plutea parcă în aer. Cântările erau deosebite. Totul, totul era altfel de cum crezusem eu. Şi atunci mi-am zis: niciodată nu voi putea fi ca si ei. Duhul Domnului mă cerceta, dar cu toate acestea încercam din răsputeri să ascund acest lucru. Uneori ţineam gura încleştată, ca nu cumva să mă las luată de val şi să cânt şi eu, iar la sfârşitul întâlnirii îmi spuneam: am reuşit şi de data asta să mă împotrivesc.
M-a surprins dorinţa de părtăşie care era între ei. Pe lângă faptul că petreceau atâtea ore în rugăciune sau la biserica, mai exista dorinţa de a se întâlni şi după aceea. Parcă nu se mai săturau să petreacă timpul împreună, şi aşa se întâlneau când la unul, când la altul. În sufletul meu am tânjit după aşa ceva, pentru că, pe măsură ce afacerile soţului prosperau, aşa zişii prieteni ne părăseau.
Acolo, la întâlnirile de rugăciune, am aflat ca Dumnezeu cunoaşte în amănunt problemele mele şi îmi spunea că toate se vor rezolva, dacă îmi voi preda viaţa în mâna Lui. Nu mi-a plăcut această condiţie pe care mi-a pus-o Dumnezeu şi încercam să negociez cu El. Îi spuneam: "uite Doamne, eu am să încerc să nu mai fac cutare şi cutare lucru, am să fac tot ce pot, dar nu vreau să mă botez".
Şi aşa a trecut peste un an, timp în care problemele care mă frământau pe mine cel mai tare nu numai că nu s-au rezolvat, dar s-au agravat şi mai tare, semn că pe Dumnezeu nu L-a impresionat nimic din ce făcusem, Dumnezeu îmi spusese ca va începe sa lucreze doar după ce îmi voi fi predat viaţa în mâna Lui. Era o luptă. Satan ştia că trebuie să mă ţină legată, ştia că atâta timp cât eu nu fac nimic în sensul de a mă boteza, Dumnezeu nu va împlini promisiunea pe care mi-o făcuse şi odată cu mine erau legaţi şi cei din familia mea. Am conştientizat faptul că trebuie să mă botez, că botezul nu este o opţiune ci o poruncă, dar mă temeam ca nu voi putea fi aşa cum doreşte Dumnezeu.
Un botez în râul Criş
Dorina s-a botezat totuşi în vara anului 2004, în râul Criş. Se organizase un botez în mijlocul naturii, într-un ambient natural de o rară frumuseţe, un ambient creat de Dumnezeu, în care un râu mărginit de vegetaţie înmiresmată şi de sălcii îşi rostogolea nostalgic apa cristalină şi pură. Puritatea apei lăsa să se vadă pietrele din albia râului, iar în locurile unde razele soarelui cădeau din abundenţă, luciul feeric al apei oglindea cerul albastru pe care pluteau fărâme firave de nori. Era senin şi era pace şi Dumnezeu era aproape de inimile fiecăruia.
Se încheiase botezul celor 6 persoane planificate.Domnul anunţase printr-un mesaj profetic că în ziua aceea vor fi mai mult de 6 oameni care vor depune legământul în apa botezului. Şi s-au mai botezat încă 3 persoane neplanificate pentru acea zi. Cei doi slujitori ai Domnului, Costel Joldeş şi fratele Vlaicu, erau încă în apă şi mai făceau un apel mulţimii de pe maluri, între care erau unii care credeau, dar care nu se deciseseră încă: „Uite apa, ce te împiedică să te botezi?" Îndemnul lor care răsuna din acest amfiteatru al naturii, având drept cupolă înălţimea cerului, era însoţit de un ecou care se pierdea departe înspre zări, dar în acelaşi timp răscolea inimile oamenilor şi ajungea până la Dumnezeu. Timpul parcă încremenise. Un buchet de flori de câmp aruncat de cineva, se juca pe valuri, păsărelele se opriseră pentru o clipă din ciripit, iar credincioşii şi-au oprit pentru o clipă răsuflarea, când peste pietrele lucioase ale albiei râului, Dorina cu picioarele desculţe se îndrepta spre cei care botezau. Ea spune:
După ce s-a terminat botezul, am plecat să-l caut pe soţul meu. O soră m-a prins de mână şi m-a întrebat de ce nu m-am hotărât să mă botez. I-am spus că nu sunt pregătită pentru aşa ceva. Dar, pe lângă noi trecea un frate mai bătrân. Era un proroc şi spunea aşa ca pentru sine: „Degeaba s-a terminat botezul, mie mi-a arătat Domnul ca încă 2 suflete se vor întoarce la El". După un minut cineva din spate a strigat: „Veniţi că a mai intrat cineva în apă". Ne-am întors înapoi să ne uităm. Eram pe malul apei când am simţit că nu-mi pot controla picioarele am simţit că voinţa mea e anulată, nu m-am mai putut împotrivi şi am pornit în sus pe râu. O soră îmi spunea să-i dau ochelarii şi fără să conştientizez i-am dat. O alta îmi spunea să-i dau geanta şi i-am dat-o. M-am îndreptat spre fraţii păstori. Când am ajuns lângă ei mi-am dat seama că urma să mă botez. Nu ştiu de ce a ales Dumnezeu să procedeze aşa. Probabil ştia că altfel nu se poate. Oricum îi mulţumesc că am reuşit chiar în acest mod să închei un legământ cu El.
În acea zi s-au botezat încă 5 persoane în plus, faţă de cele planificate, adică 11 persoane în total.
Apoi Dumnezeu ne-a dăruit un copil
La circa o lună de zile după ce m-am botezat am fost la o rugăciune şi Dumnezeu mi-a vorbit că El îmi va vindeca pântecele. Mi-am dorit mulţi ani un copil, chiar am pierdut o sarcină în urmă cu câţiva ani. Doctorii mi-au spus că sunt sănătoasă. Domnul ştia mai bine că aveam ceva probleme. Nu a trecut mult timp şi am rămas însărcinată. Când aveam 7 săptămâni am mers să fac un examen ecografic. Doamna doctor s-a uitat cu reţinere. Mi-a spus că ceva nu era în ordine, că partea care forma inima copilului nu bătea, că sacul amniotic era rotund şi trebuia să fie oval. Mi-a spus să mai aşteptăm o săptămână. După o săptămână am mers din nou la ecograf şi mi-a spus clar: "Inima nu bate, sarcina s-a oprit în evoluţie". Mi-a recomandat să mai aştept o săptămână după care ar trebui să se declanşeze avortul, dacă nu, să mă duc să-mi declanşeze dânsa avortul. Vreau să spun că soţul meu care era cu mine a spus: „Nu se poate, Dumnezeu ne-a promis un copil, s-a stricat ecograful". Dar în acelaşi timp ştiam că era cel mai performant ecograf din oraş. Doamna doctor s-a uitat cu milă la noi, ştia că am mai pierdut o sarcină şi ne-a spus că nu ne rămâne decât să facem analiza genetice la Cluj să vedem ce se întâmplă, de ce se întâmplă acelaşi lucru a doua oară.
După cum v-am spus, am fost la o întâlnire de rugăciune şi Dumnezeu mi-a vorbit. Mi-a spus că este o barieră lăsată de El, este o încercare dar dacă vom crede El va face ca acest copil să existe. O altă soră a avut o vedenie în care i s-a arătat cum se formează copilul, cum Domnul pune organele unele lângă altele iar la sfârşit îi pune mâinile şi picioarele. L-a început, mi-a fost greu să cred. O voce interioară îmi spunea că s-a văzut clar la ecograf şi-mi frâna credinţa. Dar au crezut toţi fraţii pentru mine. Au postit şi s-au rugat, treptat a renăscut credinţa şi în mine şi a treia oară când am mers la medic m-am dus cu prorocia transcrisă de pe casetă în buzunar şi i-am spus-o doamnei doctor. Chiar dacă şi de data aceasta nu va bate inima, chiar dacă ecograful o să arate că acolo nu este nimic viu, El va pune inima la locul ei în copil. El aşa ne-a vorbit. Doamna doctor a fost şocată când i-a spus aşa ceva, mi-a spus să mă întind pe pat şi înainte să mă întind am văzut un ticăit. Era inima, celulele inimii care băteau şi am văzut muguri de mâini şi de picioare care se mişcau. Doamna doctor a tăcut câteva minute. Apoi a spus că nu poate să creadă, dacă i-ar fi zis altcineva nu ar fi crezut, a recunoscut că Dumnezeu a făcut o minune ca ea să creadă. Vreau să vă spun că acest copilaş s-a născut în urmă cu 6 săptămâni. Dumnezeu şi-a dus la îndeplinire promisiunea pe care a făcut-o şi cuvintele sunt prea puţine ca să-I mulţumesc.