De-a lungul a sute de ani, replica normală dată cuiva care ţi-a lezat onoarea a fost duelul. Îi aruncai mânușa, așa cum irakianul Al-Zaidi și-a aruncat pantofii în direcția fostului președinte Bush, şi-l provocai astfel la duel pe nesemțitul care a cutezat să te calce pe bătături.

După aruncarea mânușii, repriza a doua a duelului consta în scoaterea sabiei sau a pistolului și… hârș-hârș, pac-pac… Era mult mai de dorit să-ţi pierzi viaţa în duel “salvând onoarea” - onoarea ca atare sau una de “familist”, precum pretindea Jupân Dumitrache că o dăduse în păstrare lui Chiriac de-a lungul și de-a latul nopții furtunoase - decât să laşi un semn de întrebare în dreptul numelui tău și să fii rușinea familiei sau cercului social din care făceai parte.

Originile duelului, ca mijloc de rezolvare a litigiilor personale şi restabilirii onoarei cu coarne sau fără, se regăsesc în Italia Medievală peste care răsăreau zorile Renaşterii. De atunci şi până la dispariţia sa aproape totală în tranşeele primului război mondial, duleul a curmat viaţa multor zeci de mii de oameni.

Între 1589 - 1607, numai în Franţa au murit peste 4000 de bărbaţi de elită, în ciuda edictului regal anti-duel, un număr amenințător pentru stabilitatea socială. În Italia, în același timp, aproape 3000 de onorabili au lăsat în urmă cam tot atâtea văduve.

De cele mai multe ori motivele pentru “aruncarea mănuşii” erau minore, ba chiar ridicole. Dar ce mai conta? Onoarea trebuia apărată cu orice preț.

La Paris, în 1678, un conte a fost ucis de un oarecare Jean de Grieux, care a afirmat despre apartamentul acestuia, proaspat renovat, că este “lipsit de gust”. Bietul conte, simţindu-şi ameninţat prestigiul de calofil, l-a provocat la duel. Dar diareea de care suferea îl slabise în asemenea hal, încât nu a putut să pareze nici măcar prima lovitură de sabie.

La Florenţa, în 1702, un poet şi-a ucis vărul primar care îl acuzase că nu-l înţelegea pe Dante.

31 mai 1832 a fost o zi neagră pentru ştiinţele matematice: la nici 20 de ani murea în duel Evariste Galois, regele ecuaţiilor, cel de la care savanţii vremii aşteptau atât de mult, socotit fiind un al doilea Newton.

În America, mii de cowboys și pistoleros s-au împușcat de aproape sau de departe. Se știa că cine nu e iute de pistol, trebuie să fie măcar iute de picior… Glonțul virtuții a făcut ravagii și pe tărâm electoral. În 1804, vicepresedinte American in funcție Aaron Burr l-a împușcat mortal pe fostul secretar al Trezoreriei, Al. Hamilton, cel care spusese despre el că nu ar fi demn încredere ca să i se încredințeze un portofoliu. Demnitarul a murit în același loc unde trei ani mai înainte fiul său a murit duelându-se din cauza unei înjurături aruncată de un bețivan în trecere. Bețivanul l-a împușcat, l-a scuipat și s-a dus înapoi la cârciumă.

"Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept." (Proverbe 26:4-5)

Cum adică? Ce e cu contradicția asta? Nu-i nicio contradicție. Pentru că, alegând pumnul sau pistolul ca instrument, duelul se poate termina tragic și cu nici un folos practic ideii de onoare și cauzei parată și apărată ca-n Cei Trei Muşchetari. Dar dacă aleg să mă duelez precum Iisus Christos, întorcând și celălalt obraz, Cel care nu a folosit niciodată argumentele violenței pentru a pune la respect detractorii, onoarea va fi în siguranță. Nu vorbesc de onoarea aceea de mahala tip ”tu știi, bă, cine sunt eu?”. Ci onoarea de a suferi ocara precum Cristos.

PS. Dacă scandalurile politice dâmbovițene ar fi tratate cu același simțământ al onorei lezate precum aveau văcarii Texasului, mai toți politicenii români s-ar transfera la Belu.

PPS. Dacă toți hipersensibilii de prin bisericile noastre ar lăsa Talionul la garderobă și și-ar pune mai des obrajii la bătaie, conform sfatului din Matei 5:39, duelul s-ar transforma în duet, trio, quartet, octet, armonie.

PPPS. Din ce în ce mai mulți creștini se cred Preda Buzescu…

OvidiuRadulescu.com