Așa-mi duc cuvinte-n șoapte,
Șopotele în scrisoare
Rezemat pe stele-n noapte,
Ziua-n razele de Soare.

Semne de-exclamări ca stuful
Înălțări îmi dau ca spijin
Când pășesc pe flori de nufăr
Doar cu suflet și cu grijă.

Mă aplec sub vânt din cetini
Ori sub înclinări de grâne,
Sau pe valurile-ncete
Culeg rime-n râvna mânii,

Litera care se-așterne
Sub ninsoarea aurorei
Că-i pe flori de-argint a iernii,
Că-i pe flori ce-nalță zorii.

Tot așa scriu pergamentul
Strâns în inima-nsetată
Și-l deschide sentimentul
Să-l citească încă-odată.

Ca să-ndrepte prin cerneală
Picurată de pe stele
Adjective de petală
Să nu pară-așa de grele.

Sunt mai lacom, tot mai lacom
De cuvinte-mprăștiate
Și din ritm de pitpalacuri
Râvnitoare-n libertate,

Și din tremurul de Lună
Încurcate-n cursul moale
Ori pe bronzul de alună,
Sau pe tălpi de unde goale,

Că-n izvor se prind cu palme
Mici de prunc cât un sticlete
Mai departe de avalme,
Mai departe de trompete...

File-aștern acasă multe
În covor fără ruptură
Dându-le să le asculte
Pronunțate-s cum din gură.

Când le voi scăpa din gânduri
Pe sinceritatea foii
Să le strângă-n rânduri-rânduri
Răpăiturile ploii.

Vreau din suflet ca să spere
Ele de o viață multă...
Iar de cade și-o durere
Ea din mine e căzută.