Când m-au închis trântind în urmă
cu zgomot uşa grea de fier,
în noaptea grea, privea spre mine
pe-un strop de geam, un strop de cer! ...

- O, strop de cer, în câte rânduri
spre tine mâinile-am întins,
când sufletul zăcea-n durere
zdrobit şi doborât şi-nvins!

În câte rânduri către tine
s-a ridicat privirea mea
când întunericul acela
de nemaiîndurat părea!

De câte ori în stări supreme,
când mii de duhuri mă-nvingeau
legat,
şi doborât,
doar gândul
şi ochii a privi puteau!

O strop de cer, cu ce putere
şi har mă-nviorai atunci,
ce linişte-mi dădeai în suflet
când trupul se căznea în munci!

O strop de cer, tu-ai fost solia
Acelui care m-a iubit...
Să ştiu, să simt
că chiar şi-acolo
El mi-a rămas nedespărţit.

Când te-am văzut, din prima clipă,
simţit-am recunoscător
că sunt aici, dar nu sunt singur, -
în Mâna Lui nu-n mâna lor!