Încă din fragedă pruncie, am învăţat că Biserica este exponenta portretului moral şi spiritual al lui Dumnezeu în societatea profană a zilelor noastre. Prin urmare, menirea fundamentală a Bisericii pe scena teatrului istoric, este de a-L picta pe Isus din Nazaret pe vitraliile sufletului omenesc. În pofida acestui deziderat divin, Biserica contemporană trăieşte cumplita dramă de a nu-şi împlini nici pe departe nobila chemare.                                                                    

      Vocea plăpânda a Bisericii se aude cu putere între zidurile adunării, în timp ce pe uliţele noastre, manelele lui Nicolae Guţă şi a pistolarului Adrian Copilul Minune au înghiţit-o aproape de tot. Dovadă vădită a acestui fapt este numărul tot mai mic de oameni care se pocăiesc şi, în acelaşi timp, fii risipitori ai creştinătăţii care se pierd în lume, precum o piatră aruncată în apele tulburi ale unui ocean. Cu toate acestea însă, pare-se că nu vrem să ne recunoaştem mediocritatea spirituală şi lipsa de relevanţă în contemporaneitate, deoarece ne este teamă să ne privim în oglindă cu faţa descoperită. Şi din acest motiv, pentru a salva aparenţele, păşim pe urme lui Caius Iulius Caesar şi Napoleon Bonaparte, care se foloseau cu mare artă de tactica deformării istorice. Astfel, ne supralicităm micile succese, de parcă am fi dobândit mari victorii spirituale.

      În pofida acestor condiţii existenţiale vitrege în care fiinţăm, dincolo de starea noastră de somnolenţă spirituală, de colţii hienelor diabolice şi de şarpele edenic, care ne pândeşte precum un leu înfometat care-şi urmăreşte prada, prin ochii credinţei inimi putem zării soarele trezirii spirituale, care încă mai stă ascuns după norii negrii ai indiferenţei noastre.

      După ani şi ani de monotonie duhovnicească, a sosit vremea să ne scuturăm ţărâna de pe noi, să ne curăţim lăcaşul inimii de toate lucrurile date spre nimicire, să ne spălăm haina sufletului în sângele Mielului jertfit pe altarul crucii din dealul iubirii şi să bem apă vie din izvorul cristalin, care ţâşneşte cu putere din tronul celest şi haric al prea bunului Dumnezeu.

      Idila Bisericii în relaţie cu Domnul Isus Hristos se desfăşoară la interferenţa dintre tragic şi sublim. În măsura în care Biserica se lasă sedusă de şoaptele sirenelor homerice din Şeol, născătoare de moarte spirituală, pângărindu-şi astfel rochia albă de mireasă, se postulează în sfera tragicului, deoarece comite sacrilegiul de a-şi înşela Mirele. Însă, păstrându-şi puritatea gândului şi a veşmântului, închinate Mirelui ei, şi, tot odată, aşteptând cu mare dor ziua nunţii lor, Biserica îşi va onora sublimul ei mandat.