Mai plouǎ mǎrunt în inima mea
şi gândul se sparge de ziduri
vrând sǎ opreascǎ clipa cea grea.
Un foşnet de paşi rǎsunǎ în timp,
apoi o tǎcere se lasǎ
şi-n mine trece un alt anotimp.

Un dor sublim acum mǎ încearcǎ
şi-o lacrimǎ cade în palmǎ,
iar inima-ncepe sǎ toarcǎ.
Durerea mi-e prieten de searǎ,
cuvântul mi-e versul tǎcerii
şi-n mine trece o nouǎ zi iarǎ.

Pe tâmple se-aşterne ninsoarea,
în trup bǎtrâneţea se lasǎ
şi soarta îşi schimbǎ culoarea,
dar ochiul mai cautǎ Iubirea
sǎ îi fie oglindǎ pe veci,
şi-n mine trece acum amintirea.

Cristina Magdalena Francu