Am în mintea mea un întreg cimitir de vise, de-a lungul scurtului pelerinaj prin viaţă; vise care au fost îngropate în timp, pe a căror placă funerară stă scris în mintea mea: Fără Speranţă.

   Şi încep să mă întreb: De ce? Cum au murit? Cine le-a ucis?
   Aceste vise nu sunt altceva decât dorinţe ce-şi propuneau atingerea unor virtuţi divine. Nu vorbesc de vise ieftine care iau naştere pentru interese personale, din egoism, pentru lumea nesătulă de plăcere, ci acele vise care ţintesc sufletul şi doresc apogeul divin al acestuia.

   Acele vise pentru care parcă lumea nu mai luptă, ci le ignoră.
   Totul se petrece la nivelul minţii mele. Aici se dă o luptă ori de câte ori un astfel de vis se naşte. De îndată ce se pregăteşte să intre în lumea reală este continuu urmărit de ceva...
   Strategia acestui ceva pare a fi tot timpul aceiaşi, cu intensitate şi de nepătrunsă complexitate. Scopul acestui ceva e sufocarea visului, uciderea lui înainte de a se materializa în lumea reală şi de a deveni puternic.

   ...Dar cine eşti? Cine e stăpânul tău? Tu nu poţi fi ucis? şi totuşi... Cine eşti? m-am întrebat deseori cu nelămurire despre acest ceva.
   Oare el să fie? El e acel ceva? După o lungă tăcere am replicat:

   ... Da, el este! Acuma ştiu sigur! Îi ştiu numele, e chiar el, e...Gândul!

   El e cel care îmi ucide visele! Cel care mă împiedică să mai visez şi să cred în vise.

   Dar, stai puţin... eu sunt stăpânul lui! Da, chiar eu! Eu mi-am ucis visele, eu mi-am hrănit gândul ucigaş, eu l-am înarmat cu necredinţă, minciună, ignoranţă, neputinţă şi lipsă de curaj.

   De ce nu l-am putut controla, dacă eu sunt stăpânul lui, al gândului?
   Acum înţeleg: gândul e ucigaşul, dar eu sunt sursa lui de existenţă. El e ceea ce eu îi permit să fie: un ucigaş sau un născător de vise.

   Se hrăneşte clipă de clipă, dar numai cu ce îi este permis de mine. Gândul îmi spune cât de responsabil trebuie să fiu, el mă poate ucide şi tot el mă poate învia, el... gândul.