Când l-am văzut pe băieţelul acela stând pe scaunul învechit şi privind în jos de teama de a se uita le mine, inima mi s-a topit de gingăşia sufletului său curat. Ochii săi mari şi căprui priveau mereu la pisicile de sub masa din bucătărie şi zâmbetul lui îngeresc era rezervat numai pardoselii. M-am aşezat lângă el şi l-am ciupit de obraz, entuziasmată de frumuseţea lui. El nici măcar nu m-a privit, ci doar a zâmbit şi gropiţa din obraz i-a apărut pe obrazul catifelat. Am privit-o pe mama lui apoi şi am citit în sufletul ei disperare şi teamă. Dinţii din faţă îi lipseau şi atunci când nu vorbea cu cineva, o observam privind în gol peretele murdar din bucătăria sărăcăcioasă. În mintea mea îmi imaginam un scenariu diferit în care mama băieţulului era fericită şi în care micuţul nu avea acea teamă cuibărită în suflet. În capătul camerei, stătea semeţ tatăl şi stâlpul familiei pe faţa căruia se citea asprimea. Soţia îl privea temătoare, iar el ridica uneori tonul când se enerva. Băieţelul.... privea în jos. Mintea mea striga către ei: "Dacă aţi şti ce copii minunaţi aveţi, dacă v-aţi întoarce la Dumnezeu totul ar fi diferit pentru voi!"