Il chema Mihai. Avea parul rebel, dat cu mult gel, purta un tricou gaurit, niste blugi decolorati si umbla descult. Asa s-a imbracat in toti cei patru ani de facultate. Avea o minte stralucita, o gandire mai degraba ezoterica, dar foarte luminoasa. Candva in cei patru ani petrecuti in amfiteatre, Mihai s-a intalnit cu adevaratul Isus si s-a convertit.

Peste drum de campus se afla o biserica renumita, foarte conservatoare. Tare isi doreau membrii ei sa initieze o lucrare printre studentii de campus, dar nu prea stiau ei de unde si cum sa inceapa.

Intr-o zi, Mihai a hotarat ca vrea sa viziteze biserica. Zis si facut! A intrat pe usa bisericii descult, cu tricoul lui gaurit si blugii soiosi si cu parul gelat in toate directiile. Serviciul divin incepuse deja, locurile erau aproape toate ocupate, asa ca Mihai a luat-o pe culoarul central al bisericii cautandu-si cu privirea un loc. Nicio sansa! Niciun loc liber! In timp ce Mihai inainta preocupat spre amvon, oamenii au inceput sa se foiasca pe scaunele lor, dar nimeni n-a comentat nimic. Mihai se afla deja la cativa pasi de amvon, cand si-a dat seama ca nici macar in primele randuri nu era niciun loc liber. S-a uitat in jur si in cele din urma, s-a asezat pe covorul cu arabescuri, chiar in fata amvonului.

Ce-i drept, comportamentul lui Mihai n-ar fi ridicat niciun semn de intrebare la o intalnire studenteasca, insa nu se intamplase niciodata, dar chiar niciodata asa ceva in respectabila biserica de peste drum de campus! Oamenii isi dateau coate, iar atmosfera era la fel de incarcata ca inaintea unei furtuni. Pastorul, care urmarea totul de dupa amvon, observase ca din spatele bisericii, din chiar ultimul rand, se ridicase unul dintre diaconii bisericii si o pornise incet spre Mihai.

Diaconul era pe la 80 de ani, cu parul de un alb ca spuma laptelui, imbracat la costum „in patru ace” (inclusiv vesta!) – dupa toate aparentele un om evlavios, foarte elegant, respectabil si politicos. Da, se folosea de un baston la mers si se indrepta incet, dar hotarat spre acest tanar cu comportament atat de ciudat. Si toata lumea era de acord ca diaconul nu putea fi chiar deloc condamnat pentru ceea ce urma sa faca. Cine ar fi putut sa-i pretinda unui om de varsta lui, cu o educatie cat se poate de aleasa si o viata vadit impecabila, sa inteleaga un amarat de student ce si-a gasit sa ocupe loc nici mai mult, dar nici mai putin decat pe covorul din fata amvonului?

I-a trebuit foarte mult diaconului pana sa ajunga la Mihai. In biserica se asternuse o tacere de mormant. Se auzea doar bocanitul usor aritmic al bastonului pe culoarul bisericii. Toti ochii erau pironiti asupra batranelului cu bastonul. Daca ar fi cazut un ac, pana si ingerii din ceruri i-ar fi auzit ecoul!

Pastorul era la fel de tacut ca toti ceilalti. Toti, dar absolut toti asteptau cu sufletul la gura deznodamantul. In cele din urma, batranul diacon a ajuns in dreptul tanarului. S-a oprit. S-a uitat spre el si …a lasat sa-i cada bastonul la picioarele lui, dupa care s-a aplecat incetisor, cu vizibil efort, inspre studentul nostru… De fapt, s-a asezat cu mare greutate langa el, pe covor, astfel incat baiatul sa nu mai fie singur.

Tacere deplina. Nimeni, niciun cuvant. Dar nu de indignare, ci de emotie. Cand a reusit sa-si invinga emotia, pastorul a rostit cu voce grava:

- "Probabil ca peste cateva zile nu va veti mai aduce aminte ce va voi predica in cele ce urmeaza. Dar nu veti uita ceea ce tocmai ati vazut desfasurandu-se inaintea ochilor dumneavoastra."