Pe covorul de aramă
Potrivit din frunze strâmbe
Timpu-și pune-o monogramă
Voind lumea să o schimbe.

Și cu vântul - doi prieteni
Trec nepăsători de grele
Din lichenii moi din cetini
Culegând parfum de stele.

Se ridică-n cărăruie
Care fuge-n vârf de munte
Cu văzduhul de gutuie
Dus în pletele cărunte.

Convorbind - doi frați de cruce,
Păunași din codrul verde
Timpul vremile își duce,
Vântul frunzele le pierde.

Schimbând plumbul cu seninul,
Înălțimea pe cădere
De înăbușă pelinul
Orice slovă de durere.

Simt cum sunt lăsat în urmă
Printre notele de file
Curcubeie ce, în humă,
Cad din ramuri și din zile.

Vreau și eu pe-a lor cărare
Să alerg în libertate,
Dar sunt greu așa de tare
Foi că țipă sfărâmate.

Și îmi dibui cu piciorul
Cu atenție o cale
De mă lasă viitorul
Părăsit demult în vale.

„Doamne! - zic - sunt ca un vierme
Cătinel, fără priceperi
De-am rămas cu mult de vreme
Cu ciurlani rotunzi prin stepe.”

Iar cei doi, fără cuvinte
Se tot duc și nu mai cată
Înainte, înainte
Neprivindu-mă o dată.

Îi privesc cum duc ei cârduri
Peste cercul crunt de zare
Pierd speranțe și scap gânduri
Ca pe frunze căzătoare.

Cu mișcările-mi încete
Ca să mângâi vreau blestemul
Strâng doar foile-n buchete
Ca să le citesc poemul.

Mai rămas, rămas de viață
Și mai strâns lipit de glie
Cu plecările în față
Și cu toamna-n poezie.