Mamă, scumpu-ți nume

Mă seacă-n piept, același dor și azi,
De chipu-ți blând, de glasul tău de mamă.
Mi-e dor să fiu, copil pentru o zi,
Să-aud în zori, cum glasul tău mă cheamă.

De-ar fi să pot, hotarele și marea,
Să le cunun, eu aș veni la tine.
Dar marea e adâncă, hotarele-s departe,
Doar doru-i cărăușul, ce-n brațe iar mă ține.

Măicuță ce-ai albit, de doruri ca și mine,
Mi-e dor de turta-ți dulce, de godinul cu jar.
Când lampa învechită, te ține iarăși trează,
În nopțile de iarnă, când stele nu răsar.

A tale palme sfinte, crăpate ca pământul,
Ce însetat așteaptă, răcoarea unei ploi,
Le caut în suspine, mi-e dor să îmi atingă,
Obrazul să mi-l șteargă, de lacrimi și nevoi.

O funie cu cange, de aș putea înfige,
În umărul sfrijit, al anilor trecuți,
I-aș trage îndărăt, pe prispa de afară,
Și lacrima să-ți șteargă, din ochii tăi tăcuți.

Ce fagure de miere, a pus de sus Stăpânul,
În numele-ți de mamă, ce n-are asemănare !
Doar dorul ne unește, când ne uităm spre-apusuri,
Eu peste largul mării, tu peste lungi hotare.

Îți port mereu în suflet, și dorul și icoana,
Ca pe Hristos-ul nostru, pe cruce, la Calvar.
Să nu te întristezi, măicuță că la noapte,
Odaia o vei-împarte, cu vechea lampă, iar.

Viorel Balcan 11 octombrie 2013