Atunci când e vorba de exteriorizarea sentimentelor biserica se împarte hotărât în două. Unii sunt adepții Mona-Lisei și alții ucenicii lui Pascal. Într-o parte a baricadei stau cei ce cred că un creștin plin de Duhul Sfânt trebuie să aibă întipărit pe față un surâs larg, enigmatic și victorios ca al Mona-Lisei. De cealaltă parte s-au așezat cei ce cred ca și Pascal că a fi încruntat tot timpul e o virtute dumnezeiască. Când nu-ți iese din prima ai dreptul să încerci o centură cu cuie ce să sporească efectul. Pascal făcea parte din secta jansenistă care avea ca singură plăcere îngăduită scărpinatul.

Între cele două tabere stă sub foc încrucișat porunca lui Pavel din temnița romană ”Bucurați-vă”.

Lipsa bucuriei pe față și în suflet poate însemna dacă ne luăm după expertul David, prezența păcatului, păcat ce apasă spinarea sufletului până la gârbovire. Slujbele de la biserică devin de multe ori prin rigiditate, tipar și plictiseală, veritabile adunări de prohod, deși în fundul sufletului recunoaștem că Hristos e viu. E inadmisibil ca exploziile de entuziasm să le găsești doar la meciurile de fotbal. Hristos s-a rugat să avem bucurie deplină știind că avem toate condițiile pentru ea…

Pentru a ne schimba e nevoie de o abordare nouă în ceea ce privește trăirea creștinismului. Bucuria face parte din Roada Duhului, și ea trebuie dusă din interior spre exterior. Iar când zâmbetul nu-i forțat ca al unei însoțitoare de bord poate face minuni. Aduce vară într-o eternă iarnă…

Bucurați-vă… Mai e puțin…

                                                                                                    V l a d i m i r _ P u s t a n