Exista oare pacate de neiertat? Exista ceva atat de rau in noi, in trecutul nostru si in care Dumnezeu sa vada ceva atat de odios si pentru care sa refuze a ne da iertare? Sau uneori reusim performanta sa luam decizia iertarii sau neiertarii din mana lui Dumnezeu pentru a hotara ce este drept a se intampla cu noi?...
Am cunoscut un om care era un invatator la scoala duminicala si care se ocupa uneori si cu tineretul crestin. Un om bland si bun, dar chinuit de un pacat, care culmea nu era ascuns, ci doar nu putea sa treaca peste el si am senzatia ca acest crestin a emis atatea strigate de ajutor neintelese insa de nimeni... Si ce trist este sa strigi dupa ajutor si sa nu fi auzit de cineva.
Inainte de casatorie avusese o relatie premaritala cu logodnica sa. Trecusera vreo zece ani, avea copii si acest om, care fusese iertat de Dumnezeu si de cei din biserica, nu avea pace. La o adunare de tineri a izbucnit in plans povestind cum cazuse sub ispita. Ne sfatuia sa fim atenti si avea dreptate. Pentru o clipa de ceva ispititor de dulce, poti suferi apoi atat de multi ani de amaraciune... Nu cred ca a fost cineva sa-l judece la aceea adunare de tineri.
Anii au trecut si aceea framantare s-a transformat in ceva ce incepuse sa ii afecteze stabilitatea psihica. Facea gesturi necugetate, afirmatii ce il puneau intr-o lumina ridicola, lua decizi pentru sine si familia sa umilitoare, pleca de acasa urcandu-se in primul tren, crezand ca Dumnezeu il trimite aiurea in tara, cu o plasa murdara care cred ca continea niste zdrente, (m-am intalnit si eu in gara cerandu-mi brusc bani pentru o cartela telefonica, cu promisiune ferma ca imi va da banii foarte curand - evident nu s-a intamplat niciodata asta), cand el insusi avea nevoie de ajutor, nu isi lua niciodata bilet, era amendat de zeci de ori intr-un an, ajungand un obisnuit al instantelor de judecata, pentru amenzile primite si neachitate...Iar cand inca mai era in comitetul bisericii cu ceva ani inante, demonstrase o totala lipsa de empatie fata de suferinta mea spirituala, afisand o bucurie nedisimulata pentru chinul meu. Ceva mai tarziu ajunsese intr-o stare si mai grava, iar sotia ne mai suportand stresul convietuirii cu acest om imprevizibil s-a despartit de el. Si chiar daca atunci cand ma tradase m-am simtit suparat pe el, acum imi pare rau...Nimeni nu trebuie sa sufere inca odata pentru durerea mea!...Am suferit eu destul pentru ea!
Cam tot prin aceea perioada am cunoscut un tanar ce facuse armata si undeva, candva, in cadrul ei i se intamplase sa pacatuiasca. Un pacat care l-a chinuit luni de zile pana a ajuns dorind sa scape de aceasta farmantare sa cocheteze cu ideea sinuciderii. Ceea ce facuse acest tanar excelent nu era o crima, ci faptul ca intr-o imprejurare mintise. Dupa armata se angajase intr-un atelier in care se reparau si se reincarcau brichete, pe vremea aceea nefiind atat de dese si banale. Intr-o zi m-a intrebat daca cred ca este un pacat faptul ca avea tangenta cu brichetele, pentru ca ele aprindeau tigari, iar oamenii care le fumau pacatuiau, iar el nu dorea o asociere cu pacatul lor.
Personal nu puteam sa ii dau dreptate, bricheta nefiind creata in mod special pentru tigari, asa cum cutitele nu sunt create pentru injunghiere semenilor nostri, cu toate ca cred ca nu este zi lasata de Dumnezeu pe acest Pamant, ca sa nu se intample si acest gen de tragedie. Ceea ce reusim prin putreziciunea noastra interioara este sa pervertim intrebuintarea lucrurilor bune, in unelte rele ce distrug si iau rapid vietiile semenilor nostrii. Oricum amicul meu credincios, ba chiar un pic fanatic, a renuntat la slujba sa la scurt timp nefiind convins de argumentele mele. Dar mai bine asa decat sa nu fi incredintat ca ceea ce faci este corect. Ceea ce i-as spune daca am mai avea din nou aceea discutie e ca oameni vor dori sa fumeze si o vor face chiar daca in loc de brichete cineva le-ar vinde doua pietre prin care ar obtine foc dupa sase ore de chin, lovindu-le ca in preistorie una de cealalta. Nu brichetele, pietrele sau orice obiecte sunt rele, ci inimile noastre sunt adevarata problema.
Am trecut si eu prin aceasta faza a propriei neiertari. Si am vazut ca noi dorim atat de des sa compensam pacatul, raul, tradarea, cu ceva bun, cu ceva suficient de stralucitor si luminos incat sa anhilam acel rau. Mai mult, cumva, Dumnezeu ar fi trebuit sa ne ierte in baza faptei minunate pe care o aducem in antiteza cu pacatul. Si nici nu stiu daca noi devenim astfel un soi de avocati sau de judecatori ai raului si binelui nostru. Dar oricum ar fi tot ce facem e relativ si subiectiv. Si chiar daca Biblia aduce in fata noastra cuvintele unor oameni credinciosi si curajosi care afirmau ca doresc ca Dumnezeu sa se poarte dupa sfintenia inimii lor, dupa curatenia mainiilor lor, uneori ca si cum Dumnezeu ar trebui sa judece intre ei si vrajmasii lor, alegandu-i doar pe unii si distrugandu-i pe ceilalti, eu nu am nici puritatea si nici curajul lor. Si cred ca e mai bine asa. Nu cred ca sunt atat de sfant si nu stiu cum ii vede Dumnezeu pe altii...Pot doar sa vad pacatul meu! Pot doar sa vad ce spune Sfanta Scriptura despre el si despre mine.
Dar in cazul amicului meu am fost foarte uimit ca de la pacatul minciunii prin care se autocondamnase aproape instantaneu, sa treaca dupa cateva luni ce-i drept, la ideea mult mai crancena a sinuciderii, fara ca aceeasi autocondamnare sa apare identic, adica imediat, pentru un astfel de gand teribil, ba dimpotriva sa fie sustinut in continuare doar de primul pacat... Doua pacate si doar o singura decizie de neiertare personala pentru unul singur? Nu e ceva straniu? Poti sa fi linistit cu ideea sinuciderii, ba chiar sa o accepti ca ceva normal drept pedeapsa, dar ideea ca ai spus o minciuna devine un soi de iad interior, ceva de neiertat? Caci daca ar fi sa pun intr-o balanta cele doua, cred ca sinuciderea imi pare mai grava, nu pentru ca Dumnezeu nu vede pacatul in forma sa monstroasa din care este alcatuit, ci tocmai ca dincolo de moarte se va mai gasi iertare. Poti cere iertare pentru o minciuna si sa fi iertat, dar poti cere iertare pentru sinucidere si sa fi iertat? Caci cele doua se petrec in timpi si lumi total diferite...
"Stiu ca Dumnezeu m-a iertat, dar eu nu ma pot ierta!" afirmam eu acum cativa ani. Adica Dumnezeu caruia ii gresisem nu mai avea nimic cu mine, ma vedea ca si cum nu iL suparasem si nu il tradasem niciodata, dar eu doream ca pacatul care de acum nu mai exista sa isi perpetuueze existenta sa intunecata intr-o forma a mintii mele, virtual, daca va place cuvantul, si prin el sa fiu pedepsit pentru ceva ce in lumea spirituala nu mai exista. Simteam nevoia unei autoflagerari interioare cumva refuzata de Dumnezeu prin iertarea Sa! Dati-mi voie sa cred ca ideea asta e de-a dreptul ingrozitoare! Si iata ca ne aflam in fata unui paradox: acela al dorintei de iertare divina, dar si a dorintei de a-mi da eu insumi pedeapsa! Daca nu compensam raul facut cu un bine si mai mare facut, pedeapsa pe care mi-o alegeam putea compensa pacatul.
Realitatea este ca pacatul nu poate fi compensat de nimic. Consecintele lui sunt eterne, iadul devenind vesnic loc al intalnirii cu aceste rezultante ale rebeliunii fata de Dumnezeu. Si tot de aceea un Om etern - Isus Christos - a venit sa anuleze eternitatea consecintelor. O flagerare, o autoflagerare a carnii sau spritului poate fi o incercare de a crede ca pacatul se aseamana cu tot ce traim aici, cu o vremelnicie care dispare daca reusim sa intrerupem robinetul ce il alimenteaza, dar nu este asa. Diavolul este personajul extremelor: poate face pacatul banal sau il poate face capital! In ambele cazuri invinge pe acel care ii da credit. Dumnezeu iarta! Daca pe langa asta ne dorim un soi de pedeapsa proprie avem o alta problema - nu ii apreciem iertarea, avem aroganta sa luam macar partial problema in mana, il credem pe diavol, bagatelizam pacatul, ne credem intelepti, etc. Si simt ca nu am atins decat varful aisbergului!
Cand ma intreba cineva de ce nu vreau sa ma iert pe mine insumi ii raspundeam ca nu merit. Desigur ca nu meritam! In mod cert in fata lui Dumnezeu chestiunea meritelor este o gluma proasta. Meritul apartine religiilor: meriti cand faci ceva, acel lucru esential, acel ritual pe care zeii il doresc si prin care devii merituos! Daca dai Cerului, ti se da, daca nu ai dat, ei bine, este simplu - nu ti se da! Dar oare asa sa-L fi cunoscut noi pe Christos? I-am dat si apoi El ne-a dat? I-am dat noi inimile noastre, i-am daruit credinta noastra, ne-am sacrificat noi pentru Numele Sau si dupa toate acestea, miscat cumva de de zelul nostru El s-a coborat pe Pamant, poate nu prea fericit, dar obligat de noi, pentru ca omenirea il merita de acum? Si inchipuiti-va pe acei pe care El venind aici i-a vindecat si i-a iertat sa-i faca din deget usor un "NU"... "Stii, Doamne, Tu m-ai iertat!.." sa-i spuna Maria Magdalena, "dar eu nu ma pot ierta! Ceva din mine inca isi doreste trecutul, durerea din el! C acred ca nu merit chiar tot ce Tu imi dai!...". Femeia prinsa intr-o relatie de adulter putea sa-i zica: "Doamne, toti au plecat, dar o piatra macar tot merit; Tu esti Cel fara pacat, Singurul care are dreptul sa ma loveasca, loveste-ma, Doamne, o data macar, te rog! Ma simt mai bine cand iertarea este insotita de o doza de pedeapsa! Si stii de ce? Pentru ca atunci iti voi fi indatorata Tie mult mai putin! Sau poate cine stie, chiar deloc! Si nefiindu-Ti prea indatorata, poate ma voi intoarce inapoi de unde m-au adus parasii mei..."