DE-AȘ MAI TRĂI O VIAȚĂ DE PRIBEAG

De-aș mai trăi odată viața de pribeag
Al meu Mântuitor mi-ar fi la fel de drag
Și tot cu Dânsul m-aș duce pe cărare
Prin orice vifor și orice-nvolburare.

Tot cu Mântuitorul aș sta întotdeauna
Și ne-am ruga în lan când lin apare luna
L-aș consulta la fiecare pas al vieții
Să nu mă cucerească vreo undă a tristeții...

Am dezlega-mpreună adâncile mistere,
Am colinda cu gândul galacticele sfere
Și-ar fi o uniune atât de închegată
Că n-ar putea s-o rupă vreo mare-nfuriată.

O, ce trăiri sublime și ce experiențe!
El zilnic ar da gust terestrei existențe
Și-ar transforma rutina ce zilnic ne inundă
Într-o încredințare senină și profundă.

Aș fi în drumeție pe-o cale-ntortocheată
Și iar m-aș atașa de cei din sfânta ceată
Și-același obiectiv mi-ar liniști privirea
Nicicând n-aș întina cu zgură moștenirea.

Cu-aceeași bucurie aș cerceta Scriptura
La nimeni n-aș permite să-mi schimbe procedura
Strădanii aș depune mai mult ca înainte
Și nici un pas n-aș face fără al meu Părinte.

De-aș mai trăi odată viața de pribeag
Din nou m-aș delecta cum Moise cu-n toiag
A despicat o stâncă să iasă apă pură
Să stâmpere nevoia creată de căldură.


George Cornici/24 Octombrie, 2013