Nu de mult m-am întors din dispora. Unde am trăit nu ca emigrant, ci ca vizitator printre “extranjeros”. Invitat la biserică. Penticostală. Am trăit de fapt clipe de neuitat. Sfinte, cu Dumnezeu. La pieptul Lui.

Acolo, departe de casă, în seceta Spaniei, Dumnezeu este mai aproape. Mai aproape de Biserică, de tineri, de bătrâni, de copii. E decât puţin deasupra capului.

Când treci pragul adunării, Duhul Sfânt îţi suflă în ceafă. Toată slujba divină. N-am văzut nici un creştin privind în neant în biserică. Pe nimeni care să răsfoiască Biblia sau cartea de cântări în timpul predicii. N-am văzut pe nimeni şuşotind la urechile vecinului, mirat că am ajuns în faţa lor. N-am văzut nicio femeie cu capul descoperit. Şi nici fete cu părul tuns. Dar nici mulţi bărbaţi cu cravată. Am văzut lacrimi. Dunăre de lacrimi pe obrajii arşi în meseta străinătăţii. Nu lacrimi de ceapă, nu lacrimi de durere, nu lacrimi de “predicator”, ci lacrimile pocăinţei. Şterse cu colţul basmalei. Am văzut zeci de tineri căzuţi în genunchi în faţa “altarului”, stăruind după sfinţenie. Strigând la Domnul până le-a transpirat cămaşa în spate.

Am văzut biserici construite de comunităţile românilor. Fără sprijin de la Culte, de la Guvern, sau de la fraţii din străinătate. Clădiri impozante, de sute de mii de euro, au împânzit coasta mediteraneană. Şi nu numai. Am văzut coruri care zguduiau biserica la cântări. Iar instrumentele, sonorizarea, proiectarea, totul de top. Ca pentru Domnul.

Am văzut bătăturile din palmele muncite ale fraţilor plecaţi departe de casa lor, de familie, de ţară, pentru o pâine mai bună. Am văzut fii rătăcitori întorşi la Hristos, drogaţi care s-au pocăit, curvari care au devenit sfinţi, copii care stau în genunchi înainte de masă. Femei care conduc maşini scumpe.

N-am văzut biserici fără şcoală duminicală,  fără cameră pentru mămici (Doamne, şi câte mămici! N-am mai văzut atât de mulţi copii mici în braţe, în cărucioare, de mână, de pe timpul lui Ceauşescu!), şi nici biserici fără studiu biblic pentru grupele de tineri. Am văzut fraţi care chiar dăruiesc la colectă. Care investesc în cărţi, în DVD-uri, tipărite la misiunile din România. Am citit acolo o revistă creştină cu multe pagini. Scrisă cu patos. Şi bine.

Am participat la ore de rugăciune până târziu în noapte. În diaspora, părtăşia creştină ţine uneori pănă la 2 sau 3, după miezul nopţii. N-am văzut pe nimeni plictisit. N-am auzit pe nimeni să fie obosit. De programele sfinte. Şi nici ca-n bisericile de la ţară, din ţară, unde fraţii nu pot sta peste program, fiindcă trebuie să meargă la coasă, să mulgă vaca, să prăşească porumbul sau să ude roşiile. Iar cei de la oraş, să prindă emisiunile preferate.

Apropo, pe acolo nu am văzut nici televizoare. În casele fraţilor, zic. Şi nici bere sau vin prin frigidere... Am înţeles de ce în România bisericile nu sunt dinamice...

Am fost în diaspora să-i îmbărbătez pe fraţii emigranţi. Să uite lacrimile străinătăţii. Dar am plecat eu îmbărbătat de ei. Şi trezit parcă dintr-un duş rece. 

Duhul Sfânt, vorba fratelui Vladimir Pustan, a emigrat spre alte meleaguri. Iar Dumnezeu, asta am simţit-o pe pielea mea, e mai lesne de-ntâlnit în diaspora! Fie că ne rugăm sau nu, într-o zi, fraţii noştrii “căpşunari” se vor întoarce acasă. Planul Lui Dumnezeu cu ei a fost să construiască biserici, să evanghelizeze emigranţii şi populaţia autohtonă de pe-acolo. Şi de ce nu, să mănânce o pâine mai bună, într-o perioadă de tranziţie. De criză.

Desigur, nici noi, nici ei, nu vrem să rămână acolo. Pământul şi bucata lor de cer sunt aici, în şi deasupra României. Dar trebuie să ne dorim mult şi altceva: să-L aducem pe Dumnezeu din diaspora!