Iată că am gasit puţin timp să scriu, acum când bebele meu drag şi soţul meu dorm. Nu vreau să scriu exclusiv despre mine în această rubrică, pentru că probabil v-am făcut destul de curioşi cu micuţul meu, ca să fiu numai eu "interesantă" din poveste. Aşadar, vă voi vorbi un pic şi despre el.
Pe Matei l-am simţit prima oară în pântecul meu înainte cu 5 luni ca acesta să se nască. Eram singură acasă, citeam unul din romanele Barbarei Cartland. Nu cu mult timp în urmă mi-am propus să devorez colecţia de romane scrise de aceasta, găsite ticste şi prăfuite n biblioteca socrilor mei. M-au pasionat mereu romanele de dragoste, însă în adolescenţă mi-am pierdut prea mult vremea cu "nimicuri". Mămică fiind, dragostea de citit a reapărut, iar acum pot spune că timpul nu mai e o problemă. Ştiu, nu e tocmai timpul să mă mai cufund în universul unor romane cu această tematică, dar pot spune că mă simt fericită că măcar la această vârstă (21) îmi mai pot permite să lecturez romane de dragoste. Alţii o fac chiar şi la bătrâneţe. Probabil îi ajută să-şi menţină psihicul fresh?.
Mă încearcă însă o părere de rău că n-am citit mai mult în timpul adolescenţei. Dacă regret ceva mai mult din perioada liceului, este, cred, abonamentul la revista Cool Girl. M-a făcut să pierd timp preţios şi greu de adus înapoi cu sfaturi şi viziuni pur lipsite de sens, mai exact aiureli! N-o citiţi! N-ajută la nimic! Dar cum nu pot da timpul înapoi, recuperez acum, căci rolul de mamă are şi multe câştiguri, la mine şi cel al îmbogaţirii spiritului.
Când am simţit pe bebe mişcând, mi-am spus că e un moment prea frumos să nu-l împărtăşesc cu cineva. L-am sunat pe Sebi şi am simţit bucuria lui la auzul veştii, prin vocea-i tremurândă. Îmi venea în minte s-o sun şi pe mama, dar probabil iar m-ar fi luat peste picior, amintindu-mi că sunt smintita că mă bucură o sarcină la o vârstă aşa de fragedă, când locul meu e pe banca unei facultăţi. N-am norocul să mă înţeleagă mama aşa cum mi-aş fi dorit. Poate greşesc c-o "spun" în această scriere, dar ce să fac? Trebuie să mă descarc cumva.
Viaţa mea n-a "curs" în etape asemănătoare istoriei altora (liceu, facultate, măritat, copii), dar prefer să cred că a mea n-are farmec dacă e le fel ca a celoralţi. E timp pentru toate!
În noaptea dintre 24 şi 25 iunie, inima îmi pulsa mai repede ca niciodată, fruntea mi-era plină de sudoare, mâinile îmi tremurau, la fel şi picioarele, căci durerile naşterii m-au cuprins, şi iată că acela care mereu m-a iubit şi înţeles mai mult în viaţă, îmi săruta faţa şi-mi spunea că sunt minunea lui. Asta mi-a dat putere să nasc. Iubirea. E forţa de care orice femeie are nevoie ca să poata birui durerea aducerii pe lume a unui copil. Cu siguranţă că acestea fac parte din frumuseţea şi sensul vieţii, căci Dumnezeu a zis: "în dureri vei naşte copii". Nu spun că e frumosă suferinţa, ci,evident, rodul ei!
Dacă mă gândesc mai bine, dintre toţi ai noştri, mama e acum cea mai îndrăgostită de copilaşul meu. Poate o încearcă remuşcările?! Cert e că toate cele vechi au trecut, iar cele bune par să fie şi să continue pe linia aceasta.
În ce priveşte viaţa de familie, 1+1=3, cred că e cea mai frumoasă experienţă, dacă ai cu cine să o împărtăşeşti. Sigur, de împărtăşit o poţi face cu oricine. E bine, însă, de ştiut că dacă se încumetă careva să porneasca pe un drum de căsnicie fără să se cunoască bine înainte de acest pas, va fi foarte probabil să se lovească de multe obstacole până ajunge să fie armonie în familie.
Să fii gata să laşi de la tine, să fii dispus să renunţi când partenerul tău e refractar şi-o ţine pe a lui, să treci cu vederea anumite greşeli. Astea sunt calităţi pe care trebuie să le ai şi să le dezvolţi în relaţia cu el încă înainte de pasul cel mare, ca să ai "exerciţiu" în viaţa de după nuntă. Te vei aventura asemenea mie, de ce nu, în discuţii contradictorii, care nu vor naşte decât pizmă şi indispunere. Vrei pace, dar nu eşti dispus/ă să îţi schimbi punctul de vedere? Atunci mai bine TACI, e posibil să nu-l/n-o schimbi pe el/ea, dar cel puţin amâni discuţia pentru mai târziu, când e mai probabil să ajungeţi la un numitor comun, în urma unei meditaţii în prealabil a problemei. Bine ar fii să discutaţi acestea înainte de căsătorie, să vă cunoaşteţi mai bine şi să vă creaţi nişte reguli după care să vă promiteţi unul celuilalt că vă veţi ghida când veţi simţi că nervii vă trag preşul de sub picioare şi nu veţi gândi raţional.
Nimicurile vieţii, care provoacă certuri, e bine să le depăşiţi pe loc, cu calm; cele mai deosebite depăşiţi-le când simţiţi nu că nervii pulsează la maxim, ci când pacea interioară e la "culmi"! Asta o dobândiţi numai după o jumătate de oră petrecută-n rugăciune. Nu mă credeţi? Încercaţi!
N-aş putea să spun că eu sunt cea care le face pe toate să meargă ca pe roate în relaţia noastră, căci aş minţi. Recunosc, am şansa să am un soţ care îmi creează condinţii bune să mă cert poate doar de una singură, căci el n-are şi nu simte nevoia s-o facă niciodată!!
Aşa e felul lui, sau poate e doar faptul că mă iubeşte foarte mult!