Cu paşi mărunţi, încet, păşeam pe cărare... priveam cum tocmai a căzut o frunză în calea mea. Am ridicat-o încet, iar culoarea ei arămie îmi spuse că frunza murise... da, a căzut pentru a fi îngropată alături de alte frunze. O ţineam aşa în palma mea de copil... aş fi dorit să o readuc la viaţă, să-şi recapete culoarea sa verde, cea de dinainte... am suflat peste ea, am strâns-o în cauşul palmei, dar încet, încet am observat cum se frânge, urmând ca vântul nemilos să spulbere acele bucăţi mici, lăsându-mă cu pumnul... gol...

Ştii, era început de noiembrie...

Şi multe zile s-au scurs de atunci... toamna cu frunzele ei, florile cu parfumul lor... totul trece, totul moare într-o zi... Tocmai ai îngropat o amintire frumoasă? Tocmai s-a spulberat un vis ce părea a fi atât de măreţ? Sau poate... plângi la mormântul unei iubiri spulberate demult...? Oh, şi eu am trăit toate acestea... Dar e atât de bine ca, în acest cimitir al viselor zadarnice, al amintirilor, al iubirilor năruite, să aprinzi o lumânare, dar nu una care să ardă câteva minute sau poate câteva ore... oh, nu, nu... aprinde o lumânare şi pune-o pe lespedea inimii tale. Aprinde astfel dorul de cer, dorul de veşnicie, dorul de El, de Tatăl tău, dor care să ardă... să ardă... să ardă mereu. Aprinde lumânarea speranţei că într-o zi te vei întâlni cu El, Îl vei vedea aşa cum este...

Eu am aprins-o. Tu...?