Ce culoare-aveau ochii Tăi, Doamne,
Când spre Maria și Iosif priveai?
Erau albaștri-„ochi de lapte”,
Priviri din cer le dăruiai!

Ce nuanță-aveau privirile Tale,
Când calmau furtuna pe ape?
Erau cenușii-poruncitoare
Și valuri spărgeau, ca pe brazde. .

Ce verzi-luminoși Ți-erau ochii,
Când pășeai spre barcă, pe mare!
Strigau îngroziți ucenicii,
Crezându-Te. . un duh, în înnoptare.

Veseli-căprui, irișii Tăi zâmbeau,
Când dădeai pește și pâine, și Har
Când pe bolnavi îi vindecau,
C-un cuvânt și un zâmbet, în dar. .

Ce negri și triști Ți-erau ochii
Pe cruce gemând chinuit!
Miezul zilei l-ai făcut al nopții,
Lumina, în beznă-ai cernit...

Dar acum, Înviat, ne fixezi
Cu priviri care ard, ca de jar,
Cu chipu-Ți Sfânt ne cercetezi:
Ne-ai adus și-Adevăr, nu doar Har.

Ochii Tăi sunt atât de curați:
Nu suferă păcat sau ascunzișuri,
Suntem cu toți înfiorați,
De spada gurii Tale, cu două tăișuri.

Ca para focului ai ochii!
Picioarele-Ți par de aramă...
Fața Ta strălucește, ca sorii,
Nu poți fi zugrăvit pe-o icoană!

Amin!