Erau ultimele zile de toamnă. Soarele apunea liniştit peste spinarea de lut a dealului, trimiţând ultimele raze ce se jucau sprintene prin frunzişul de făget. Rugina şi fierul toamnei, ce aminteau de impunătoarele armuri medievale, se amestecau cu firişoarele de aur ale razelor, care ţeseau peste întreaga fire o broderie vrăjită. Un cântec abia desluşit se murmura solemn. Îl simţeam fremătând în seva frunzişului, bucurându-se de lumină, cu sensibilitatea şi inocenţa neprihănirii. Să fi fost doar o simplă impresie? Parcă Ziditorul dezlegase întreaga fire şi acum îi cânta psalmi de mulţumire prin freamătul sevei ce se împrăştia prin nervurile frunzelor.
Hoinăream de câteva ceasuri prin această feerie, cu sufletul gârbovit de povara grijilor, când, deodată, o voce lăuntrică şi tainică îmi şopteste... O linişte suprafirească mă învăluie. Conştiinţa mea repetă ca un ecou: Pace vă las vouă… Pace vă las vouă… Mă simţeam ca în rai.
Ajuns acasă, am căutat să revăd în minte dealul, pădurea, asfinţitul. Dar pacea sfântă întârzia să vină. Parcă o lăsasem acolo, în mijlocul pădurii. Pace vă las vouă… Mi-am adus aminte de aceste dumnezeieşti cuvinte şi am început să le pronunţ: Deodată se pune în mişcare uzina lăuntrică. Aceeaşi pace mă învăluie, aceeaşi linişte suprafirească. Am înţeles că aceste două cuvinte singure au în ele o forţă nebănuită şi îmi aduc în casă toată frumuseţea şi sfinţenia naturii.
De unde veneau cuvintele? Îmi aminteam:
“Pace vă las vouă, pacea Mea v’o dau; nu precum v’o dă lumea v’o dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14:27).
Mi-am zis: dacă aceste cuvinte invocate singure pun la lucru resorturile mele lăuntrice şi realizează ceea ce ele semnifica, înseamnă că este deajuns să le pronunţ în momente de zbucium sufletesc pentru a mă linişti. Urma să verific.
Într-una din zile, nori negri se adunaseră deasupra mea, fruntea mi se încreţise asemenea unui lac frământat de furtuni. Nu-mi găseam pacea şi somnul întârzia să sosească. Îmi amintesc: Pace vă las vouă… Pace vă las vouă…
Furtuna continuă să frământe lacul, dar deodată, într-un colţ al acestuia, valurile se domolesc. Funcţiona. Apoi valurile iarăşi se pornesc. Continuu să spun: Pace vă las vouă… Pace vă las vouă… Nu, nu era o simplă impresie. Revăd dealul, pădurea, asfinţitul. La sfârşit vine liniştea. Simţeam cum cerul mintii mele se limpezeşte de nori, vântul osteneşte, valurile se domolesc. Pace vă las vouă… Pace vă las vouă… Acestea erau cuvintele fermecate care nu trebuiau uitate niciodată. Scumpe ca viaţa, căci însăşi viaţa mea depindea de ele. Miracol. Cuvintele chemau pacea. Miracolul începea în cuvinte.
Starea de poezie este un neîntrerupt miracol.
Pace vă las vouă… Pace vă las vouă… Miracolul se continua lăuntric. Mă simţeam într-o altă lume, mai bună, mai frumoasă, mai fericită. Mă simţeam pe un alt tărâm, într-o ţară de basm, unde totul era posibil. Năzuinţe şi idealuri abandonate, demult uitate, reveneau la viaţă cu o speranţă nouă. Auzeam chemarea lui Hristos şi un fior neînţeles mă cuprindea, un sfâşietor dor de nemărginit, de spaţii infinite.
Cuvintele chemau alte cuvinte. Acestea soseau tainic, neînţeles, neîntrerupt, ca un şuvoi limpede de munte. Se aşezau la locul lor, ca într-o orchestră. Deodată: simfonia. Fantastică. Corzile vioarelor vibrau lin, alămurile răspundeau puternic. Curând, tuburile de orgă răsună grave şi solemne. Un flaut dulce cânta lin şi melancolic. Cânta dulcea ţară, cea de sus, cu pădurile ei veşnic verzi, masa de argint, unde Dumnezeu şade împreună cu sfinţii lui, lumina dulce în care se scaldă chipurile lor pline de iubire si slavă, nepământeasca liturghie a oamenilor şi a îngerilor, cu cântările ei dumnezeieşti şi tămăduitoare. Un neîntrerupt poem se ţesea tainic, neoprit. Un neîntrerupt miracol… Păşisem fără să ştiu într-o stare de poezie, o stare de har, o lume nebănuită şi minunată.
După o căutare de peste treizeci de ani
În urmă cu mai bine de treizeci de ani am început să caut o metodă de odihnă, de relaxare. Eram veşnic încordat şi mă simţeam încontinuu obosit. O oboseală extremă, care mă epuiza. Am încercat tehnicile de relaxare la îndemână, dar fără rezultate concludente. Chiar dacă reuşeam să îmi relaxez trupul şi mintea, ceva interior rămânea încordat. Am descoperit poezia. Am simţit că aceasta este calea. Cuvintele creeau imagini, iar acestea făceau să vibreze corzi lăuntrice nebănuite. Dar niciodată nu întâlnisem acea imagine unică, particulară, care să fie remediul. Dădusem peste multe imagini care m-au fermecat, dar într-o rezonanţă perfectă nu am intrat decât cu una. Probabil că fiecare om este programat să intre în rezonantă cu acel ceva, într-o clipă de graţie. Probabil că fiecare om ar trebui sa aibă clipa lui de graţie în viaţă, unde să i se reveleze o cheie menită să deschidă doar poarta lui lăuntrică. Cheia o poti găsi în Sfânta Scriptură, în marea literatură a lumii sau oriunde în altă parte.
Căutaţi…
Aceasta este formula. Căutaţi cu credinţă, căci undeva există cheia, undeva există un remediu pentru fiecare. Suntem unici şi trebuie să ne orientăm, pornind de la acest adevăr. Nu există două amprente digitate identice. Nu vă opriţi niciodată.