Mario din Nistria...
Autor: Cristi Boariu
Album: fara album
Categorie: Diverse

Nimic nu tulbura liniștea satului în dimineața de 09 Noiembrie 2013. Un răsărit de soare cald avea să vestească o zi frumoasă pentru cei din Nistria. La orizont, un autobuz cu tineri din Deva, Hațeg și Hunedoara, se apropia încet pe drumul de țară pentru a aduce o rază de speranță într-un sat pierdut de lume.

Curând autobuzul fu înconjurat de vreo 40 de copii, cu ochi sclipitori, cu mânuțe fragede, și fețe bujorii. Unii, desculți, în zi de noiembrie, priveau cu curiozitate ceva nou, ceva schimbător pentru locurile lor netulburate de nimeni.

Tinerii începură câteva cântări, sătenii se adunau rând pe rând iar în curtea unui om necredincios, am fost lăsați să vestim Evanghelia.

Le-am spus despre faptul că e trist să fii sărac o viață, dar e tragic să fii sărac o veșnicie. Că degeaba primești ulei și zahăr astăzi, daca în ziua judecății primești iadul pentru că ai trăit fără Dumnezeu. Oamenii-și ștergeau lacrimile de pe fețele pline de riduri și necazuri, care începeau să capete culoare de speranță.

La final părinții au plecat să primească pachete cu alimente, dar copiii au rămas nedeslipiți de curte, dorind să mai cante despre Cel ce poate transforma o copilărie melancolică într-una plina de har. “Vreau mica mea, lumină” a răsunat cu putere, într-o zonă plină de întuneric și păcat.

Două familii ne-au promis că de azi, în fiecare sâmbătă după masa se vor aduna pentru a fi învățați mai mult despre Cel care are milă de cei săraci și vede lacrimile celor în nevoi. Un tată cu șapte copii ne-a spus că trăiește din 130 de lei pe lună dar că de azi va citi Cuvantul lui Dumnezeu, ca să aibă un viitor și o nădejde. Mama lui, bunica copiilor, ne-a spus ca-i încredințează pe toți în mana Creatorului. O fată a cerut tinerilor o Biblie, iar una din surori i-a dat Biblia ei, pentru totdeauna.

Pe Mario l-am întâlnit în fața porții. La doi anișori, mi-a arătat mâna murdară de colb, și mi-a spus de “mama” și “tata”. L-am atras spre mine, gândindu-mă că fetele mele nu s-au culcat vreodată flamânde iar el cu siguranță rareori sătul. Dar am vazut în privirea lui de copil, că întrezărea speranța unei alte lumi: a unui sat unde birtul din centru să dea faliment, unde tata să nu se mai certe cu mama, și unde copiii, la ora 22, să stea în rugăciune acasă și nu hoinărind pe străzi.

Când autobuzul a întors, m-am plecat între scaune și am plâns. Noi plecam, dar Mario și ceilalți din Nistria rămân. Cu mâinile ridicate în sus și cu ochii întrezărind un viitor mai străluce.

Daca-mi doresc ceva e să îl văd pe Mario crescând, și împreună cu ceilalți copii slujind peste ani într-o biserică care azi a început.

Și sperăm să țină până în ziua răpirii. Când vom fi duși acolo unde nu vor mai zgribuli copii pe uliță, de frig, în noiembrie, și nici nu vor sări în sus de bucurie pentru 4 kg de faina și o sticlă de ulei.

Ci vor trăi o veșnicie cu Cel despre care au auzit acum doi ani pentru prima dată, astăzi și de-acum înainte.

Rugați-vă pentru toți Mario din Nistria. Din Iași, Vaslui, Oltenia.

Plângeți cu cei ce plâng. Și într-o zi, ii vom recunoaște în cer când vor veni să ne strângă în brațe.

Pe curând Mario… Aici jos, sau dincolo, Sus.

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/116643/mario-din-nistria