Iar despre tine, fiul omului, fiii poporului tău grăiesc pe la ziduri și pe la ușile caselor și zice unul către altul și frate către frate: „Mergeți de vedeți ce cuvânt a ieșit de la Domnul!” Și ei vin la tine, ca la o adunare de petrecere; poporul Meu se așază înaintea ta și ascultă cuvintele tale. Dar nu le împlinește; căci ei cu gura lor fac din acestea o petrecere, iar inima lor e târâtă după poftele lor. Iată că tu ești pentru ei un cântăreț plăcut, cu glas frumos și care cântă bine din instrumentul său; ei ascultă cuvintele tale, dar nimeni nu le împlinește, Iar când aceste lucruri vor veni, și iată că ele vin, atunci vor ști că în mijlocul lor era un prooroc”. (Iezechiel 33, 30-33)

    Cuvintele de mai sus descriu o realitate pe cât de actuală, de atât de tristă și de periculoasă pentru viețile noastre. În contextul în care lumea se îndepărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeu, nici așa-zișii „creștini” nu sunt mai presus de chipul acestui veac. Deși trecem pe la biserică, atunci când avem timp, chef, chemare sau poate că un necaz ne apasă greu pe suflet, deseori mergem doar pentru a face prezența.
    Ne vedem cu prietenii, cunoștințele, cântăreții de la strană (sau liderii de închinare după caz) ascultăm slujba, ne închinăm (fiecare după cultul său), ridicăm mâinile, recităm câteva rugăciuni, un Crez, un Tatăl Nostru, iar apoi dacă nu cumva avem treburi „mai bune” de făcut în ziua respectivă, poate mai stăm și la predică. Depinde și de preot sau pastor acum, nu-i așa? Cât de tare vorbește, cât de bine intonează ce spune, ce mesaj transmite, găsim noi un motiv să o întindem frumos și discret spre ușă!
    E bine că unii dintre noi ajung totuși la biserică duminica și, într-un caz fericit, și în alte zile ale săptămânii. Însă, e vreun folos în a participa la o întâlnire dacă ești prezent doar cu trupul? Are vreun sens să deschizi gura dacă nu spui nimic din suflet? Iată o temă de gândire!
    Ne întâlnim să ne simțim bine... Se și cântă, deci e ca un fel de petrecere cu intrare gratuită. Ar trebui să ne fie rușine. La doctor nu întârziem când avem programare și suntem atenți la tot ce spune. La serviciu nu ne dăm în lături de a mai câștiga un ban în plus dacă putem, chiar dacă asta înseamnă să sacrificăm mai mult timp și să ne dedicăm unei munci trecătoare. Acasă nu oprim calculatorul până nu am depășit nivelul jocului video sau până nu am verificat cine ce a mai postat pe Facebook. Avem tot timpul din lume pentru a butona smartphone-ul, pentru a sta pe afară cu prietenii și a vorbi lucruri pe care, în mod cert, Hristos nu le-ar vorbi în veci.
    Dar e OK, avem cruciuliță la gât, o iconiță cu Maica Domnului în portofel, poate și un tricou cu „What Would Jesus Do?”, pe mașină scrie „Asigurat de Isus” și când vedem pe cineva că greșește îi administrăm rapid unu-două versete biblice sau vreo afirmație a unui Sfânt Părinte, pe care - ca să vezi! - celălalt nu le știe pe dinafară.
    Dar cum rămâne cu relația noastră cu Dumnezeu? Mai avem urechi să auzim? Ne mai spune ceva preotul, pastorul, creștinul de lângă noi, ăla care a înțeles ceva din umblarea lui zilnică cu Hristos, ăla pe care-l luăm la mișto, că răstălmăcește Biblia, că „exagerează”? Mai înseamnă ceva pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu? Mai cercetăm Scripturile? Mai contează că plata păcatului este moartea (Romani 6, 23)?
    Recitește, te rog, versetele de mai sus! Ce spune Dumnezeu celui pe care l-a chemat să-I transmită apelul la întoarcere către păcătoși? Că a ajuns un simplu cântăreț, unul bun de altfel, ascultat de public doar pentru talent, nu și pentru mesaj. Preoții, pastorii și creștinii de rând (preoți universali, după rânduiala Domnului) nu duc niciodată lipsă de ascultători, ci duc lipsă de interesul acestora față de învățătura Domnului. Inima așa-zișilor „creștini” - botezați și cu „dreaptă credință” - este târâtă după poftele lor! (Isaia 28, 13) Nu o spun eu, ci chiar Dumnezeu, care vede starea reală a sufletului omului. El vede dincolo de accesoriile trecătoare ale cultului, dincolo de pioșenia de moment, dincolo de tot ceea ce expiră în momentul în care ai ieșit pe ușa bisericii și te-ai întors la „ale tale”.
    Deși în biserici se spune de mii de ani: să nu minți, să nu furi, să nu te desfrânezi, nenumărați „creștini” practicanți se întorc acasă și nu spun adevărul când sunt puși să recunoască o nedreptate, fac tot posibilul să le iasă ceva în plus atunci când e rost de bani, indiferent pe cei căi, iar nenumărați tineri care stau cuminți la slujbă, odată întorși în camera lor se uită la cele mai noi torrente cu filme porno și se masturbează.
    „Popa” vorbește, enoriașul bolește. Oare de ce? Simplu: lumea vine, ascultă și doarme. Nimeni nu mai împlinește ceea ce ne învață Dumnezeu. Nu ne convin regulile Lui, pentru că cer o schimbare totală (Romani 12, 2). Nu vrea nimeni la 20 și un pic de ani să i se spună că sexul în afara căsătoriei este drumul sigur spre boală și nefericire. Nu mai acceptă nimeni că nu e bine să minți sub nicio formă și pentru nimic. Nu mai interesează pe nimeni că avem de purtat o cruce și că suntem chemați să fim asemenea lui Hristos, nu asemenea personajelor mondene. E mult prea mult să ceri decență în mileniul 3, când toată lumea umblă aproape dezbrăcată pe străzi. Cine mai e dispus să Îl urmeze pe Cel care cere ascultare totală? Altă temă de gândire!
    Îi luăm în râs și în batjocură pe cei care ne învață și trag de noi să fim curați, să ne îndreptăm inimile, să fim exemple, ca să putem trăi în bucurie, nu în tristețe, în demnitate, nu în rușine, în reușită, nu în regret. Îi analizăm și le căutăm nod în papură pentru orice, doar-doar să le anulăm veridicitatea mesajului, deși el nu vine de la ei, ci de la Stăpânul lor. Căutăm vinovăția mesagerului, în loc să căutăm nevinovăția din mesaj!
    Și, așa cum se întâmplă întotdeauna, când e prea târziu și nu mai poți face nimic decât să suferi, abia atunci vei realiza cât de mult adevăr și iubire aveau cuvintele care ți-au fost adresate spre îndreptare (Iezechiel 6, 6-10). Abia în clipa când îndelunga-răbdare a Domnului nu mai e de folos și singurul lucru care mai poate evita drumul spre iad e pedeapsa Lui, cei care L-au respins „vor ști că în mijlocul lor era un prooroc”.
    Nu oricine Îmi zice: „Doamne, Doamne”, va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. (Matei 7, 21)