Nu îmi doresc ca laurii din lume
Să-mpodobească fruntea mea umilă
Și nici nu vreau ca sub un fals renume,
Să-mi fac prieteni scriși doar pe o filă.
Da, eu nu vreau ca sub imboldul firii,
S-aștern cuvinte fără de valoare,
Ce gâdilă doar simțul omenirii
Și sufletul trimite la pierzare.

Eu mă aplec mai mult în meditare
Și cu un duh zdrobit, caut revenirea
La stadiul de "sfințit" și-n modelare,
Văd mâna Celui Sfânt și mântuirea.
Nu îmi doresc înscrisuri virtuale
Și dalbe flori ce nu știu ca să moară...
De n-au în ele doruri ancestrale,
Sunt ca o strună ruptă de vioară.

Sunt mulți acei, prea mulți "prieteni" care,
Odată nu au vrut să-mi treacă pragul...
Câți știu când plâng sau rana când mă doare?
Câți mi-au purtat spre biruință steagul?
Nu-i nimeni lângă mine-n suferință
Și "cei mai cei" au dispărut în ceață,
A mai rămas doar nobila Ființă,
Isus, Luceafăr Sfânt de dimineață.

Purtați de val, orbiți de strălucire,
Căutăm în oameni ajutor la toate,
Uităm că Dumnezeu este Iubire
Și pentru El, avem însemnătate.
De-aceea caut, pe cât mai mult posibil,
În tot ce fac, Cristos să lumineze,
Iar eu să fiu aproape invizibil
Și veghetor, s-aștept pe metereze.

Tot ce-i lucrat, făcut din slăvi deșarte,
Oricât efort și râvnă aş depune,
Toate conduc în fire, către moarte
Căci viața însăși e-o deșertăciune.
Când Duhul Sfânt e cel ce-nfăptuiește,
Slăvit va fi doar Tatăl, Creatorul,
Lucrarea mea pe Domnul proslăvește,
Căci El e veșnic! Eu, sunt muritorul. .

16/11/13, Barcelona- Lucica Boltasu