S-au dus flăcăii

Au plecat din sat flăcăii,
Ca și berzele în zbor.
Lăsând urme de tristețe,
Doruri multe care dor.

Se îneacă ochii-n lacrimi,
În orbitele bătrâne,
Pentru cei plecați devreme,
Pe tărâmuri largi , străine.

Dorul se oprește-n suflet,
Fără-a ști ce-n seamă teamă,
Mângâierea de pe frunte,
E străină, nu de mamă.

Plâng bătrânii după garduri,
C-au rămas ca niște cuci,
Și înghit în sec amarul,
C-ale frunzelor de nuci.

Se-mpletesc ca-n rugăciune,
Așteptări să vadă zorii,
Poate drumul își va duce,
Către case iar flăcăii.

Pe obrajii arși de soare,
Lacrimi stau ca-ntr-un fotoliu,
Văduvă e sărbătoarea,
Îmbrăcată ca în doliu.

Codru-și plânge frumusețea,
Ruginită și golașă,
Mame-și plâng copiii-n rame,
Ce ca ieri erau în fașă.

Ulița nu-i bucuroasă,
Ce de-omăt e-nveșmântată,
Căci pe ea s-au dus flăcăii,
Și se simte vinovată.

Sate-ntregi rămas-au mute,
Și în tineret orfane,
Dealurile par și ele,
De departe ca vădane.

Străchini goale tot așteaptă,
Neclintite de pe masă,
Pe stăpâni să se-ntoarcă,
Din străini devreme-acasă.

Au plecat spre-apus flăcăii,
De ani buni îi poartă-n gând,
Tâmple albe ca și neaua,
Ce în dor adorm plângând.

Se trezesc să vadă iarăși,
Odăi goale, pereți goi,
Iar în piept își strigă amarul;
,, Adu-i Doamne, înapoi. ’’

Viorel Balcan 20 noiembrie 2013