Seară de noiembrie

Mă cuprinde după ceafă,
Mâna serii să îmi spună,
Căci va fi posomorâtă,
Neîntâlnindu-și sora Lună.

Oarbă îi va fi căderea,
La apus când vine iară,
Necăutându-și felinarul,
Ce se-ascunde în altă seară.

Ceasul ticăi a lene,
Acele ce par că-s bete,
Învârtindu-se în cercuri,
Pe cadranul din perete.

Timpul parcă stă în coate,
Nedorind ca să ajungă,
Îmbrâncind-o de la spate,
Face seara tot mai lungă.

Ramuri goale, desfrunzite,
Tremură în vântul rece,
Care șuieră ca trenul,
Când prin haltă mereu trece.

Ca în vals se prinde-n dată,
Ceața umedă cu plânsul,
Unor scâncete în noapte,
Când de coamă-i mușcă râsul.

Din frunziș își face pernă,
Să adoarmă în tăcere,
Bruma albă ca de lână,
Ce nu știe de-nviere.

Rătăcind ca o stafie,
Înecându-se în noapte,
Fumuri gri, de pe la coșuri,
Se-mpânzesc cât mai departe.

Nu a vrut o veșnicie,
Cineva să fie seară,
Ca apoi să deseneze,
O lumină albă, clară.

Nu cunosc câtă negreață,
S-a prelins atunci afară,
Îmi închipui că-nceputul,
A durat o lungă seară.

Viorel Balcan 22 noiembrie 2013