Am învățat cândva...

Am învățat cândva să scriu
„curat....”
Și-apoi, cu timpul, am aflat
Că-așa ar trebui să fiu
Și-am încercat...
Dar singur nu pot să deviu
Curat cu adevărat!

Am învățat cândva să scriu...
„Dreptate...”
(Un ideal ce-i prea departe)
Dar am aflat într-un târziu
Că fără nici un „doar și poate”
Dreptate, eu trebuie să fiu
Aici, acuma și în toate!

Am învățat cândva să scriu
„iubire...”
Și-am căutat-o în neștire
În orice loc, fără să știu
Că ea-i de fapt Dumnezeire
În suflet, să-l păstreze viu,
Deținător de nemurire.

Am învățat cândva să scriu
„adevărat...”
Și în minciună îngropat,
Mă tot zbăteam fără să știu
Că moartea m-a acaparat...
Dar Domnul, prin Slăvitu-I Fiu,
Din groapa morții m-a salvat!

Am învățat cândva să scriu
„credință...”
Și eu trăiam în necredință,
Închis în ea ca într-un sicriu...
Dar din divina Providență,
Prin jertfa propriului Său Fiu
Mi-a dat Divinul, biruință.

Am învățat cândva să scriu
„mai sus...”
Și-apoi, pe brațe de Isus,
De Împăratul veșnic viu
La Tronul Lui am fost adus
Și investit ca să deviu
Un fiu al Celui nepătruns.

Am învățat cândva să scriu
Și „veșnicie...”
Și nu știam dacă-o să vie
Vreun mâine în care viu să fiu.
Dar azi slăvesc cu bucurie
Pe Isus Hristos fiindcă știu
Că sunt în El, viu, pe vecie!

Am învățat cândva să scriu
„neprihănit...”
Cu timpul însă-am devenit
Mai rău de cum credeam să fiu.
Dar, fiindcă Domnul m-a iubit,
S-a îngrijit ca să deviu
Un sfânt; - Ce nici n-am bănuit!

21/11/2013*Ioan Hapca
(Zaragoza)