Necesitatea biblică a unei vieţi sfinte nu anulează harul. Mai degrabă aş spune că se bazează tocmai pe iertarea oferită de har şi demonstrează puterea harului.

In 1 Corinteni 15:10, Paul spune, “Însă prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, iar harul pe care mi l-a dat nu a fost în zadar. Am lucrat mai cu folos decât toţi dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu prezent în mine” Harul nu este doar iertarea ce trece cu vederea răutatea noastră. Este, în egală măsură puterea ce produce faptele noastre bune. Dacă Dumnezeu spune că este necesar ca harul să facă acest lucru, nu este o anulare a harului când suntem de acord cu El. Dimpotrivă.

Porunca Bibliei de a duce o viaţă sfântă nu contrazice îndreptăţirea doar prin credinţă. Toate păcatele poporului lui Dumnezeu, trecute, prezente şi viitoare sunt iertate pentru că Cristos a murit o singură dată pentru toate. Această îndreptăţire care-şi are rădăcinile în moartea lui Cristos pentru noi este temelia sfinţirii noastre – nu invers. Singurul păcat împotriva căruia putem lupta cu succes este un păcat iertat. Fără o îndreptăţire care a fost făcută o dată pentru totdeauna prin Cristos, singurul lucru pe care îl produce străduinţa noastră spre sfinţenie este disperarea sau infatuarea.

Lucrarea lui Dumnezeu de îndreptăţire nu înseamnă că lucrarea de sfinţire este opţională. Biblia nu spune nicăieri că iertarea face sfinţenia opţională, ci mai curând iertarea face sfinţenia posibilă. Acelaşi Dumnezeu care îndreptăţeşte tot El şi sfinţeşte. Credinţa care îndreptăţeşte şi satisface – satisface inima omului în Dumnezeu şi o eliberează de satisfacţiile înşelătoare ale păcatului. Din această cauză îndreptăţirea şi procesul de sfinţire merg mereu împreună – amândouă vin din aceeaşi credinţă. Perfecţiunea vine la sfârşitul vieţii când vom muri sau când se va întoarce Cristos, însă punctul de pornire al unei vieţi sfinte începe cu prima sămânţă de muştar a credinţei. Aceasta este natura credinţei mântuitoare. Îşi găseşte împlinirea în Cristos şi astfel devine dezgustată de satisfacţiile păcatului.

In 1 Tesaloniceni 5:23–24, Paul spune, “Fie ca însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe deplin şi fie ca întregul vostru duh, suflet şi trup să fie păstrate fără pată la venirea Domnului nostru Isus Cristos. Cel care vă cheamă este credincios, şi El va şi împlini acest lucru” Observaţi aici trei lucruri : poruncile, rugăciunea şi făgăduinţa.

PORUNCILE. Paul tocmai a terminat de dat un rând de porunci în versetele 14–22. Acestea se termină cu versetul 22: „ Abţineţi-vă de la orice formă de rău”. Aşadar cunoaştem că Dumnezeu foloseşte poruncile şi îndemnurile în modul în care ne sfinţeşte. El nu spune „ Eu sunt Cel care vă sfinţeşte, deci nu am nimic să vă informez”. Modul în care sfinţeşte nu este pur şi simplu subconştient. El lucrează cu minţile şi motivaţiile noastre.

RUGĂCIUNEA. In versetul 23, Paul schimbă tonalitatea de la recomandarea şi poruncirea de a fi sfinţi la rugăciunea adresată lui Dumnezeu să ne facă sfinţi: “Fie ca Însuşi Domnul păcii să vă sfinţească pe deplin; şi fie ca întregul vostru spirit, suflet şi trup să fie păstrat fără pată la venirea Domnului Nostru Isus Cristos”. Aşadar Dumnezeu nu se foloseşte numai de porunci şi îndemnuri pentru a ne face sfinţi, El se foloseşte şi de rugăciunile poporului Său. El nu are de-a face numai cu mintea noastră şi cu motivaţiile noastre pentru a vă sfinţi; El lucrează cu minţile şi motivaţiile altora astfel încât să se roage pentru voi.

FĂGĂDUINŢA. Dup ce ne-a poruncit să urmăm o viaţă sfântă în versetele 14–22 şi după ce s-a rugat ca Domnul să sfinţească în versetul 23, Paul afirmă lucrul decisiv în versetul 24 – „Cel care vă cheamă este credincios, şi el va şi împlini acest lucru”.

Ţine de un raţionament uman deviat să gândim:”Ei bine, El ne porunceşte să ne abţinem de la rău, deci rămâne în sarcina noastră să ne sfinţim” sau „ Ei bine, el se roagă lui Dumnezeu să mă sfinţească , deci depinde de rugăciunea lui Paul, la care Dumnezeu poate să răspundă sau nu”. Toate acestea sunt moduri greşite de a gândi şi nu reflectă ceea ce afirmă textul. O gândire corectă sare la versetul 24 şi spune: credincioşia lui Dumnezeu combinată cu chemarea lui Dumnezeu ne demonstrează că El va împlini acest lucru! „ Cel care vă cheamă este credincios şi va împlini acest lucru” ce este „ acest lucru”? „acest lucru” este ceea ce ne-a poruncit Paul şi lucrul pentru care s-a rugat, în speţă, sfinţirea. Dumnezeu o va face.

Ne vom încrede că El nu numai că ne va da harul de a ne ierta păcatele, dar şi că ne va da harul să avansăm şi să ne biruim păcatele? Gândiţi-vă puţin la această întrebare în timp ce noi vom continua să analizăm acest concept.

Dacă priviţi cu atenţie versetul 23, poate că vă veţi pune şi voi întrebare pe care mi-am pus-o eu: Când Paul se roagă ca Dumnezeu să ne sfinţească şi să ne păstreze fără pată „la venirea Domnului nostru Isus Cristos” vrea să spună că Dumnezeu ne va schimba într-o clipită atunci când va veni Isus, sau intenţionează să afirme că El va lucra în noi astfel încât noi să fim sfinţi când vine Isus? Sunt versetele 23 şi 24 o rugăciune şi o promisiune pentru ce va face Dumnezeu instantaneu doar când va veni Isus? Sau sunt o rugăciune şi o promisiune pentru ceea ce va face Dumnezeu în vieţile credincioşilor ca să-i pregătească pentru acea zi în sfinţenie?

Aceste versete sunt o rugăciune şi o promisiune că Dumnezeu va face ce e de făcut acum. Afirm acest lucru pentru că sfinţirea de obicei se referă la procesul de a deveni sfinţi acum, şi pentru că paralela din 1 Tesaloniceni 3:12–13 arată că asta vrea Paul să spună:” Fie ca Domnul să vă facă să creşteţi şi să fiţi din abundenţă plini de iubire unii faţă de alţii şi faţă de toată lumea, aşa cum suntem noi faţă de voi, astfel încât să poată face inimile voastre fără pată în sfinţenie (lucru pentru care Paul se roagă în 5:23) înaintea Dumnezeului şi Tatălui nostru la venirea Domnului nostru Isus Cristos (aceeaşi frază ca în 5:23) cu toţi sfinţii Săi”.

Paul se roagă ca Dumnezeu să facă ceva pentru ca noi să creştem şi să abundăm de iubire imediat. Iar scopul acestei lucrări progresive din noi este ca atunci când va veni sfârşitul să putem fi aşezaţi în faţa lui Dumnezeu în sfinţenie, fiindcă iubirea este esenţa sfinţeniei omului.

1 Tesaloniceni 5:23–24 ne învaţă cu adevărat că Dumnezeu este Cel care ne sfinţeşte acum. El face acest lucru cu ajutorul poruncilor şi a îndemnurilor ce fac apel la minţile noastre şi la motivaţiile noastre. El face acest lucru cu ajutorul rugăciunii. Însă oricum ar face acest lucru, oricât de încet se îndeplineşte şi indiferent cât de imperfecţi ne simţim, principalul este că Dumnezeu îndeplineşte acest lucru.

Însă de ce credincioşia lui Dumnezeu îl angajează să ne sfinţească? Cheia este legătura dintre celelalte aspecte ale mântuirii noastre şi lucrarea lui Dumnezeu de sfinţire. Vedeţi clar acest lucru în 5:24. Paul spune, “Cel care v-a chemat este credincios şi tot El va împlini acest lucru.” E ca şi cum Paul ar zice „El v-a chemat! NU înţelegeţi? V-a chemat! Şi dacă v-a chemat vă va sfinţi asta înseamnă credincioşia Sa. Chiar nu pricepeţi”?

Iar voi vă scărpinaţi în cap şi ziceţi „ Păi de ce faptul că ne-a chemat înseamnă că trebuie să ne şi sfinţească?” Iar Paul răspunde”Pentru că scopul pentru care v-a chemat este ca voi să deveniţi sfinţi. Sfinţenia este scopul invincibil al Lui Dumnezeu în ceea ce priveşte chemarea voastră. Ar fi necredincios faţă de scopul său dacă doar v-ar chema şi nu v-ar sfinţi. Asta am spus în 1 Tesaloniceni 4:7, ‘Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la urâciune ci la sfinţenie”.

Fiecare etapă succesivă a mântuirii voastre îşi are rădăcina în certitudinea tuturor etapelor prin care am trecut înainte. Sfinţirea voastră este centrată pe chemarea voastră şi este garantată de aceasta. Chemarea voastră îşi are rădăcina în moartea lui Cristos pentru păcătoşi. Moartea lui Cristos este înrădăcinată în predestinare, iar predestinarea îşi are rădăcina în alegere. Odată ce vă simţiţi prinşi în această mântuire măreaţă, obiectivă, plină de har , elaborată cu grijă de Dumnezeu, vă veţi şti iubiţi cu o iubire omnipotentă, eternă, care alege, predestinează, răscumpărătoare, care cheamă, sfinţeşte şi mântuieşte. Iar voi veţi cânta „ Dumnezeu este credincios. El va împlini acest lucru!”.

Dar nu e numai atât, ţelul lui Dumnezeu atunci când v-a chemat a fost sfinţirea voastră… Efeseni 1:4: “[Dumnezeu] ne-a ales în El înainte de crearea lumii, astfel încât să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui” (cf. 2 Tes. 2:13). Sfinţenia voastră este tot atât de sigură ca şi alegerea voastră.

Şi nu numai asta, scopul lui Dumnezeu în predestinarea voastră a fost sfinţenia voastră. Romani 8:29a: “Pe cei pe care El i-a cunoscut dinainte, i-a şi predestinat să fie după chipul Fiului Său.” Faptul că vom deveni asemenea lui Isus este la fel de sigur ca şi scopul predestinării lui Dumnezeu.

Şi nu numai asta, scopul lui Dumnezeu prin moartea Fiului Său a fost sfinţenia voastră. Efeseni 5:25b–26a: “Cristos a iubit biserica şi şi-a dat viaţa pentru ea ca s-o sfinţească” (rsv). Faptul că veţi deveni sfinţi este la fel de sigur ca şi scopul invincibil al lui Dumnezeu în moartea Fiului Său.

Când v-a ales, când v-a predestinat, când a murit pentru voi şi când v-a chemat, scopul Său a fost sfinţenia voastră. Şi astfel putem spune împreună cu Paul în 1 Tesaloniceni 5:24 nu doar că “Cel care v-a chemat este credincios şi va şi împlini acest lucru” dar şi „Cel care v-a predestinat este credincios şi va împlini acest lucru” Cel care şi-a trimis Fiul să moară pentru voi este credincios şi va împlini acest lucru”. Care este scopul final? „Spre lauda slavei harului Său” (Ef. 1:6)