În Roma antică erau fântâni,
Impluviile vilelor cochete
Udau grădini de chitre și măslini,
Ce încadrau coloane zvelte.

Nu erau apele cele perene-
Aduse de ploi, de oameni săpate,
Izvoarele sfinte, vii și eterne
Așteptau în adânc, să fie gustate...

Periferia mândrei capitale
Avea căsuțe vechi, mucegăite,
Clădite peste Tibru, -n mahalale,
Unde, noaptea, pluteau cântări șoptite.

Din locuințe de creștini, subsolul,
Tainic, se continua cu galerii
Din minele de calcar, era holul
Spre catacombe-altare timpurii.

Se bucura de pace în prigoane
Biserica, în bezne ocrotită,
În labirinturi subterane,
Slujba și-o ținea, tăinuită.

Pe sub pământ, cărări șerpuitoare,
Pe care viața, moartea, se-ntâlneau:
Erau și cimitire, și altare,
Unde sfinții, pe Domnul, Îl slujeau.

Se bucurau, în Duhul, printre cripte,
În sumbre și obscure coridoare,
Sub torțe puse-n nișele-morminte:
Sepulcre, denumite „dormitoare”.

Ei cântau cu Biserica întreagă,
Cu adormiții se-nchinau cei vii...
Și credeau că martirii Îl roagă
Pe Isus și-L zoresc a reveni! .

Religioși de-apoi zideau lăcașe:
Domuri „pe temelie-apostolică”,
Îngropând în fundație oase:
Moaște de martiri din catacombe!

Dar noi, din Biblie, știm că trăim
Înconjurați de-un mare nor de martori:
Ne văd cum celui rău ne-mpotrivim,
Apoi ne vor primi-n eterne corturi.

De cântă îngerii cu noi, în cor,
Știm că aparținem eternei, Alesei
Biserici, credinciosului popor,
Suntem mădulare ale Miresei!

Scripturile ni-s temelia sfântă,
Iubirea e steagul divin, înălțat
Cort peste ospățul de nuntă,
Cu Mirele nostru, ce Viață ne-a dat.

Întărește-ne, Doamne, cu pită
Și vin, care-i sângele Tău,
Cu miere și apă țâșnită
Din Stânca Trupului Tău!

Vom fi pietrele vii, modelate,
Din Templul Nou, zidit spiritual
Nu pe morminte venerate,
Ci pe-al martirilor sfânt Ideal!