Instrainarea e inscrisa in gena omenirii. E destinata tuturor ce se nasc pe pamant. Nu avem de ales. Migrarea ne-a fost harazita de cand a zis Dumnezeu: “ cresteti si umpleti pamantul.” Suntem sortiti sa cautam locuri mai bune , sa uitam de acasa, sa ne adaptam, sa ne fie dor mereu. Generatie dupa generatie migreaza catre tara numita: Altundeva. SI astazi mai mult ca niciodata curentii migrarii poarta neamuri si limbi peste tot cu repeziciune de vartej, imprevizibil, ca intr-un ringhispil. Moise si-a pecetluit dorul in numele fiului sau Ghersom(Sunt strain aici), zicand: 'sunt strain intr-o tara straina'. A inteles ca viata nu poate fi altfel decat o calatorie, mereu purtata de un vis, de credinta, de sperante de nestavilit in orice inima care bate. Tocmai de aceea nu a uitat sa stipuleze in legea care ii poarta numele :”Sa nu asupresti pe strain; stiti ce simte strainul, caci si voi ati fost straini in tara Egiptului...(Ex 23:9)”. Cum sa nu stii ce simte strainul? Este vreun om sa nu fii cunoscut dorul? Este experienta noastra a tuturor, e limbajul pe care il intelegem cu totii. De aceea trebuie sa fim milosi cu strainii, ca astfel suntem milosi cu noi. Cine stie pe unde vom ajunge maine?

          David, baiatul cu par balai, cu ochii plini de visare pastea oile bucalate, ca in povesti, ale familiei sale. Primaverile erau colorate, basmele pareau reale, viata era cat se poate de dulce. Si se gandea ca asa va fi mereu. Pana la urma Betleemul era paradisul lui: sa mai fie oare si altceva dincolo de Betleem? Insa nu a fost asa: orice barbat cutezator este prins de valurile realizarii. Viata este o calatorie, nu o poveste. Nu ai cum sa o eviti daca traiesti autentic. Resemnarea e pentru lasi, nostalgici, sau fricosi. Nu pentru omul cu inima de razboinic. Sunte atatea provocari in viata la care nu poti sa le refuzi raspunsul. Pastorasul a acceptat provocarea, s-a metamorfozat in razboinic, zeci de ani a alergat neinfrant pentru implinirea viziunii unei imparatii a lui Dumnezeu si a poprului Sau. Vocatia nu poate fi ocolita daca ai pasiune! E ca si chemarea spre moarte, de neocolit! Si pretul a fost instrainarea: dintr-o tara in alta, de la o pustie spre celalta, legand razboi dupa razboi. Din cand in cand se oprea si scria cate un psalm gandindu-se la insoritul Betleem: “Sunt un strain pe pamant...(Ps 119:19)”. La moartea lui Dumnezeu la numit razboinic. Nici nu a prea avut de ales. Viata insasi te transforma intr-un razboinic. Toti luptam pentru visele si valorile noastre, intr-un fel sau altul. La moartea lui, departe de Betleem, face o ultima rugaciune: ”Inaintea Ta noi suntem niste straini si locuitori, ca toti parintii nostri...(1 Cr 29:15)”. Dar a meritat. A pastorit mai mult decat turma de poveste din Betleem. A pastorit turma lui Dumnezeu, a zidit o imparatie trainica, a trait si a murit cu un scop! A dobandit un nume! A realizat!...si  omul nu se poate eschiva impulsului de a realiza!Cu nici un chip...

          Fiul lui Dumnezeu s-a hotarat sa renunte la splendoarea si frumusetea de a fi acasa, cu Tatal. A zis DA planului de mantuire si asta cerea neindoios intrupare. Iar pretul intruparii a fost urias: INSTRAINAREA! Isus a imbracat umanitatea noastra batrana in mod delpin. Cu toate durerile ei, cu instrainare cu tot...Trebuia sa simta ce simtim toti...si sa ne rascumpere din pribegie! Mantuirea e deplina! Conditia umana trebuie asumata, inteleasa si rascumparata cu toate abisurile ei! Si Christosul a realizat-o din plin! Ne-a mantuit! Tare strain trebuie sa se fii simtit pe aceasta planeta ostila. A gustat din plin paharul respingerii. Nu a fost inteles de o lume atata de straina. In cea din urma zi a istoriei isi va aminti de amaraciunea celor 33 de ani ca strain si ne va aminti noua, strainilor care am uitat sa fim buni cu aproapele: “ Am fost strain si nu m-ati primit...(Matei 25:43)” Din cand in cand, in cei 33 de ani de pribegie pe Terra, il prindea dorul de acasa. Se retragea in locuri pustii, sa mai auda vesti de acasa. Era ca un telefon, dat dintr-un aeroport, departe...”Tata, ce mai faci? Ce mai e pe-acasa” Si Tatal, cu dor ii povestea. Se facea dimineata si parca mai prindea la suflet. Cineva il asteapta sa se intoarca...Cum altfel sa rezisti intr-o lume atat de ostila? Instrainarea ne-a fost purtata, si ispasita. A fost pironita pe cruce atunci cand a intrebat in numele humei: “ Tata pentru ce te-ai instrainat de noi? Si petitia a primit raspuns. Pretul a fost platit. Nu mai suntem nici straini, nici oaspeti, ci cetateni ai casei lui Dumnezeu(Ef 2:19). Pribegia de atunci are sens. Suntem pe drum spre casa!

          Pe plaiurile mioritice, se credea ca soarta va fi mai dulce. Noi nu suntem din material colonialist. Nu ne place cotropirea. Am vrut doar sa ne lase turcii si rusii in pace sa ne spunem basmele si sa ne cantam doinele. Si sa nu ne stramutam, ca ne doare dorul. Asa ca am sperat ca tornadele migrarii sa ocoloeasca Carpatii. De altfel specialistii ne-au si laudat: ”Sunteti singura civilizatie rurala ramasa in Europa”. Nici asta nu ne-a ajutat. Satul, paradisul la care au lucrat bunicii nostri, a inceput sa igoneasca fiii. Visele tinerilor nu incapeau intr-un paradis minuscul. S-au imbarcat pe trenuri si autobuze pentru Canaanul urban. “La oras e bine, sunt fabrici, se dau locuinte, se construiesc blocuri. Daca muncim, vom zidi un viitor copiilor nostri si nu vor indura ce am indurat noi. Vom putea trai impreuna, fericiti, in noua formula, de asfalt, a raiului. Instrainarea doare, iar dorul ne macina, insa merita platit pretul”. Si satele ne-au ramas in paragina, aproape pustii, cu cate un bunic incapatanat si nostalgit uitat in casa parinteasca.

          Dar raiul parintilor nostri cu crez urban nu a durat mai mult decat cel dintai. Daca raiul lui Adam a supravietuit doar o generatie, oare de ce speram al nostru sa fie mai longeviv? De aceasta parte a vesniciei nu daiunuiesc paradisuri... Astazi se goleste orasul, realitate neprevazuta nici de cei mai sumbrii profeti. Nu mai avem locuri de munca, se inchid fabrici, companiile multi-nationale se muta in Asia. Preturile cresc, salariile nu prea. Si vartejurile demografice au zdruncinat o generatie intreaga aproape. Tineri romani dezerteaza din universul zidit cu truda de parintii lor si iau calea lumii: Europa, America si unde n-or mai fi ai nostri...Si migratiile nu se mai ostoiesc: “se castiga bine in Anglia!”, “se pare ca in Germania criza nu e asa proeminenta!”,” in Austria copiii ne vor fi in siguranta!”. Familii care au incercat visul spaniol, se vad izgoniti dupa 20 de ani de caderea economica catre un alt vis, german sau englezesc, cu speranta sa fie mai durabil. Sau poate cel american, ca dincolo de ocean se zice ca imperiul nu se va clatina niciodata. Alta cultura, alta limba, alte scoli, ce mai conteaza. Suntem sortiti instrainarii, calatorim mereu fara sa ne uitam in urma. La ce sa ne doboare dorurile? Si in fiecare generatie, Moromete isi jaleste paradisul pustiit si instrainarea fiilor dusi departe...” Bate-le norocul cele tari straine...”

          Pe oriunde ajungem, alte valori, alta gandire. Ti se spune mereu ca nu ai fost educat... ca parintii tai de la tara te-au invata cat au stiut...ca stiinta a descoperit nu stiu ce vraja ce ne va schimba viitorul...ca lucrurile trebuiesc reinterpretate, ca in limba greaca zice altfel la Scripturi...ca drepturi si egalitate. Si criza economica e doar o gluma pe langa ce de identitate! Cine sunt? Ce mai cred? Exista o lista a valorilor absolute care sa dureze mai mult de 10 ani? Oare cum vor creste copiii mei? Ce limba vor vorbi? Oare nu mai bine era acasa? Dar nostalgia nu are tonus...nu e suficienta in viata! Exista atatea alte necunoscute in ecuatia supravietuirii pe Terra...

          Pavel ne linisteste inimile navalnice, ne raspunde la intrebari aprinse. In stilul lui scolat, profund, studiosul apostol ne pune o intrebare? Ce inseamna acasa? Si unde este asta? In 2 Corinteni 5 ni se spune ca acasa poate fi “in trup” sau “la Domnul”. Nu exista un singur acasa. Si cand suntem “acasa in trup”, de fapt pribegim...departe de Domnul, departe de adevaratul acasa. Unde este acasa? Nu stim. Generatia noastra are dificultati la aceasta intrebare. Dar nici nu conteaza!!! Oriunde ar fi acasa, e tot departe. Si pribegim, ca toti parintii nostri... Si din cand in cand ne gandim acasa...nu poate fi chiar asa departe. Se aud pregatiri de dincolo...Si cand vom aunge in sfarsit acasa, instrainarea  va fi doar o poveste pentru curiozitatile ingerilor...