Păcatul...
Autor: Franciuc Adelin
Album: Umblând în veghere
Categorie: Trezire si veghere
Necruțător blestem cuprinse creatura
Căci neascultarea-și poartă osândă de proclet
Grădina fericirii-i pătată-n încălcarea
Poruncilor divine, prin șarpele șiret.
Căci omul n-a fost demn de-a Cerului Prezență
Proscris prin lăcomie și-a poftei viclenii,
Se-ascunde printre pomi de glasul Providenței
Orbit de dulcea șoaptă a primei amăgiri.
Și astfel, prima jertă se-aduce pe altarul
Umanei stricăciuni ce poartă vină grea.
Cu sânge se plătește rușinea și păcatul
De-a asculta minciuna și-un șarpe blestemat.
Păcatul din Eden își cere osândirea
Și-n temnița-i amară atâți prinși de război:
Bătrâni, copii și tineri robiți pe totdeauna
Închiși pentru pedeapsa din Ziua de Apoi.
Pedeapsa izgonirii din raiul bucuriei
Oprit-a pentru-Adam pe veci al vieții pom
Spre-a nu lăsa păcatul nemuritor în lume,
Ci spre-a-l curma pe Cruce și dezrobi pe om.
Pământul blestemat fu soarta neascultării,
Iar truda și sudoarea pecetluite-n scrum
Căci s-a pătat făptura în patimile firii
Croindu-și din priviri spre făr'delege drum.
Exodul din Eden al omului nu schimbă
Natura păcătoasă a chipului de lut:
Mânia-aduce ură, iar ura naște crimă
'N ocara de-a plăti desfrâului tribut.
Și zeci de generații s-au perindat de veacuri
Cu-aceeași sete-amară deprinsă la păcat,
Mai nesătui de foc și mai plini de otravă
Și mari și mici, cu toți, de Iad s-au întinat.
Nelegiuirea lumii a blestemat pământul
Și aspre judecăți divine s-au rostit,
Potopu-a nimicit pe oameni, dar sămânța
De neascultare oarbă, încet, a reîncolțit.
Amărăciunea morții a-nveninat natura
Și omenirea oarbă gonit-a spre blestem
S-a pervertit, domol, în duh și trup, făptura
Nedemnă de chemarea Părintelui Suprem.
Poporul cel ales, răscumpărat cu Sânge
Nesocotit-a Stânca ce l-a purtat pe Braț,
Ales-a libertatea ce i-a robit ființa
Modelul idolatru de Har l-a-nstrăinat.
N-au fost destui profeții ce i-a-ndemnat la Tatăl?
N-a fost 'ndeajuns o Lege să-i cheme la Hristos?
Nici sabia dreptății ce-a îngrozit planeta,
Nici dragostea ce iartă poporul păcătos?
Iubirea creatoare n-a încetat să cheme
Făptura răzvrătită-ngropată în păcat,
Căci dragostea de Tată n-a cunoscut măsura
Pentru un fiu pierdut, de casă-nstrăinat.
Ce dragoste eternă, jertfită cu sudoare!...
Ce Har măreț ce rabdă și cheamă ne-ncetat!...
Cu cât urî păcatul, cu-atât mai mult, în milă,
S-a aplecat spre noi și-n Sânge ne-a-nfiat.
Nu s-a cruțat păcatul ce-a ponegrit creatura
Nici răzvrătirea oarbă a chipului de lut.
Puterea jertfitoare nu a privit cu milă
Otrava nebuniei din omul decăzut.
Căci dealul din Golgota stă azi ca mărturie:
Salvarea din păcat și boldul morții frânt,
Vrăjmașul cel din urmă e îngropat sub glie,
Zdrobit prin umilință-n Calvarul Celui Sfânt.
Golgota e pecetea sfârșitului robiei
Căci s-a semnat pe veci a lumii grațieri,
Dar, câți trăiesc, azi, oare, de parcă niciodată
N-au fost salvați de lanțuri și-a chinului poveri?!
Păcatul e învins, dar câți aleg otrava-i
Făr' să cunoască Harul c-au fost de Iad salvați?!
Și-atâți creștini ce-odată au cunoscut iertarea,
Trăiesc încă-n osândă, de pofte întinați...
"Urâți păcatul, voi, cei ce-L iubiți pe Domnul,
Cei ce purtați cu cinste Sfânt Nume pe pământ
Statornică va fie credința și îndemnul
Și mersul pe cărare mai plin de viu avânt!"
Ne cheamă Salvatorul să Îi cunoștem mila
Și dragostea de Tată cea fără de hotar
Schimbând făptura veche în dragoste umilă
Mai plină de slujire pe-al îndurării Har.
Amin
Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/poezii/117837/pacatul