În stihuri străvechi, aedul cânta
Despre plecarea spre-asediul Troiei:
Cum vântul în pânza triremei sufla,
După arderea Ifigeniei.

Biblia zice de-o fiică-unică,
Sacrificată după biruință,
Căci își primise tatăl cu muzică:
Pe cel ce-a promis-o prin juruință.

Domnul n-a trimis îngerii sfinți
La Iefta, cu-o oaie, ca la Avraam,
Fata și-a plâns fecioria în munți
Două luni, fiind arsă, apoi, pe altar...

Într-o baladă veche, românească,
Este legenda unei mănăstiri
Ce, ruinarea, a putut s-o biruiască,
Prin prețul unei supreme jertfiri:

Blânda Ana c-un prunc nenăscut-
Familia lui Manole, dragă,
A fost îngropată, de vie, în zid,
Spre-a dăinui biserica-ntreagă.

Perpetua și Felicitata-
Creștine cu-avere și-onoare,
I-au adus, lui Isus, jertfa toată,
Fiind ucise, -n arene, de fiare.

De Trinitate-au fost felicitate:
Și au primit cununa de martire,
Aureola Vieții fără moarte,
Mileniul, o vecie-n fericire!

Și-n timpul modern, plin de har,
E câte-o jertfă mesianică:
O soție, o fiică de misionar:
Ucisă-n India, stinsă-n Africa.

De ce-i așa, Isuse? Tu o știi!
Cu fețe ude de-al prigoanei val,
Vedem jertfe de femei și copii,
În războiul crunt, spiritual.

Din istorie-avem un răspuns
Ca să nu ne-nvingă duhul fricii:
„Cum sângele martirilor, curs,
E sămânța vie-a Bisericii!”

Amin!