Mi-e inima strânsă, mă doare şi plâng căci mi-e traiul amar,
Cu toate că am o credinţă, un Domn ce mi-e Stâncă şi Far,
Mă văd zi de zi sub povara, prea mare şi greu de purtat,
Ce-mi pun în desaga vieţii, toţi cei dragi, ce Doamne, mi-ai dat

Şi Tată, în orele nopţii când mulţi sunt purtaţi de-al lor vis,
Eu treaz mă aşez la fereastră şi-Ţi cer să mă scoţi din abis,
În genunchi mă aşez şi în şoaptă, Te rog să-mi dai pace deplin,
Să torni peste mine dulceaţa, parfumul şi albul de crin,

Eu ştiu c-au fost vremi de restrişte, când ceru-mi era neştiut,
Când ochii orbiţi de ţărână, poftind, au ales ce au vrut,
N-am ştiut că-s sortit degradării şi morţii în duh şi în trup,
De nu mă întorc la origini, de lume să fug, să mă rup,

Şi anii trăiţi în pustie, amprentă şi-au pus pe destin,
Căci n-am cunoscut ce înseamnă să fii-n adevăr un creştin,
Cei mici au crescut fără cruce şi Doamne, cât sufăr acum,
Când vreau să-i apropii de Tine, dar ei şi-au ales un alt drum.

Cred Tată-n a Ta îndurare, cum mie atâtea-ai iertat,
Te rog să Te-nduri şi de-aceştia Părinte Preasfânt, Minunat,
Atâtea suflete-s triste şi-şi plâng neputinţa, Tu poţi,
Să dai mântuire şi pace şi har dă-le Doamne, la toţi!

Accept tot ce-mi dai, doar atâta, Te rog... să-i fereşti de cel rău,
Păzeşte-i pe cale şi dă-le, în duhul de carne, Duh nou
Şi mie voinţă, putere, -nţelept ca să fiu şi să spun,
Atunci când durerea e mare... "Cât Domne, cât eşti Tu de bun!"

07/01/14, Barcelona- Lucica Boltasu