Te slăvesc, că nu voi mai fi ce eram

Era o vreme-n care, nimic nu pricepeam,
Ce este crucea, nu prea înțelegeam,
În valul dezinteresului mă învârteam,
La ce va fi mâine, nici nu gândeam.

Era întuneric beznă, nimic nu mai vedeam,
De orice adiere, eu groaznic mă temeam.
O cale de ieșire din noapte, nu găseam.
În deznădejde mare, mă tot adânceam.

Cu necazul meu cel mare, adormeam,
Frământări de-a valma îngrămădeam,
Cu vorbe deșarte inima-mi amăgeam,
Și zilele cu nimicuri le petreceam.

Până într-o zi, când în durere ardeam,
Un glas duios șoptea, abia de auzeam,
Dar văzui mâna ce-o străpungeam,
Cu păcatele mele ce le strângeam.

Mâna străpunsă mângâia, eu plângeam,
Căci starea-mi păcătoasă o descopeream.
Să privesc spre Lumină, nu îndrăzneam,
A inimii bătăi, mai aprig le simțeam.

Minunatul Cuvânt, ce deslușit zăream,
În adâncul sufletului îl deslușeam.
A veşniciei cale, tot mai mult râvneam,
În mântuirea ce de la Isus, primeam.

Doamne nu vreau să mai fiu, ce eram,
Când din prostie în beznă crâcneam,
Şi-n neamul celor sfinţi, eu loveam.
Din răutate şi ură îi tot ciufuleam.

Când mă gândesc ce respingeam,
Şi să te chem Isuse, nu îndrăzneam,
Îţi mulţumesc că mântuire în Tine am,
Mă bucur nespus, urmând sfântul neam.
Te slăvesc, că nu voi mai fi ce eram.
Atunci când păcătuiam şi-n Tine loveam.
Amin!