Adulmecând mirosul de otavă
Cosită de curând, mă tot gândesc,
De ce natura plânge în octavă,
De ce nectarul are şi otravă
Şi florile... de ce se ofilesc?

Privesc la iarba verde şi culcată,
Ce-şi doarme somnul ultimului ceas,
Curând va fi trecută şi uscată,
În amintiri voi şti c-a fost odată
Cămaşa gliei mele... Bun rămas,

Îi spun acum... Apoi, la revedere!
Va cadenţa curând ultimul ceas,
Timpu-şi va cerne clipa de durere,
Iar în clepsidre, boabe efemere,
Rămâne-vor uimite, fără glas.

Îmbrăţişare tainică-n crepuscul
Şi floarea ierbii cade la pământ,
Desprins, rostogolit, un bob minuscul,
Sub brazda rece îşi doreşte piscul,
De unde să îşi ia un nou avânt.

Pe ramul vitregit de propriul verde,
Stau zgribulite vrăbii cenuşii,
În foşnet slab, cântarea lor se pierde,
Şi frunza ruginie parcă arde...
Iar eu aştept Luceafăru-n chindii.

Natura-şi schimbă starea-n revoluţii,
Dar eu privesc spre cerul ametist,
Am încetat ca să mai caut soluţii,
Doar Dumnezeu emite rezoluţii
Şi-I mulţumesc! Privesc, gândesc, exist!

25/01/14, Barcelona- Lucica Boltasu