Stăteai în Eden...

Înger sublim,
Cu aripi întinse,
Într-o zi ţi-ai luat zborul,
Spre culmi neatinse.

''Stăteai în Eden,
În mijlocul pietrelor scânteietoare,
Lângă Dumnezeul Cel mare,
Erai giuvaierul cel mai frumos'',
Reflectarea slavei lui Isus Hristos!
În frumuseţe erai neînchipuit,
În înţelepciune desăvârşit,
Până când nelegiuirea te-a schimonosit!

Voi fi ca Cel Preaînalt,
Ţi-ai propus,
Înaintea mea se va închina,
Însuşi Isus,
Visai să fii ca Dumnezeu,
Dar aripile tale s-au frânt,
Iar visul tău nebunesc,
Tocmai el te-a înfrânt!

Vai Prometeu,
Te-ai apropiat prea mult de Soare,
Visai să fii ca Dumnezeul Cel mare!
Cât de bine-ai ascuns,
Întunericul de nepătruns,
Într-un veşmânt de lumină,
Ca rătăcirea să fie deplină!
Dacă lumina din tine e întuneric,
Cât de adânc poate fi,
Încât nici n-ai putea bănui!

În răzvrătirea ta,
Multe stele-ai atras,
Ai rămas hotărât până-n ultimul ceas,
Dar din cer ai fost izgonit,
Ca un demon nelegiuit!

Luceafăr strălucitor,
Fiu al zorilor,
Cum ai căzut?
De necrezut!

O, dacă acest poem,
Ar fi rămas necompus,
O, dacă ai fi rămas lângă Isus,
Dar din nefericire, pe veşnicie,
Lumina ta, a apus!

06.02.2014
Cornel Jigău