Iubirea de aproapele, nu este un proces de la sine, stătător. Acest gen de iubire se formează în urma unor sentimente primare faţă de o persoana care poate fi iubită.
Primele "semnalmente" ar fi începutul unei relaţii dintre persoanele care se cunosc, care se acceptă, au aceeaşi gândire, aceleaşi atitudini, acelaşi scop vital, aceeaşi credinţă... Acelaş Dumnezeu! (şi ar mai fi de adăugat, desigur...) Oricare dintre noi putem să investim în iubire, IUBIREA, fiind desigur, un procedeu foarte serios, matur, definitoriu şi aceasta numai dacă amble părţi vor împărtăşi aşa cum am mai arătat, aceleaşi sentimente, dacă au aceleaşi motive şi dacă drumurile li se intersectează deseori... Prin repetarea (şi păstrarea!) acestor atitudini, la care, desigur, se mai adaugă şi altruismul, abia atunci se poate discuta despre IUBIRE.
Doar aşa, aceasta, (IUBIREA) poate fi încadrată în cea de-a doua poruncă, căci ea, purcede chiar din prima! Când Îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa, şi EL îţi dă acceptul în această relaţie, poţi spune sincer: "Da, îl iubesc pe aproapele meu, ca pe mine însumi!"
Sau: "Da, îl slujesc pe aproapele meu ca pe Domnul!" (Şi... mare atenţie!... căci Domnul, vede totul!)
De aceea, să încercăm să nu fim cumva învinovăţiţi chiar prin vorbele şi faptele noastre, căci ele vor vorbi cândva, în locul nostru!