Pe sub stele, peste steme
Cad ninsorile tăcerii,
Printre timp și printre vreme
Strâng chemarea depărtării.

Frăsuiesc pe-alături frunze
Vrând să își socoată anii
Pe-ale mugurilor buze
Ori uscate în coroane.

Îmi agăț fruntea de aștri
Și trosnesc sub talpă herburi
Înainte-s munți albaștri
Urmele-mi s-ascund în ierburi.

Foile mi-apucă coate
Ca pe-un criminal de piață
Să mi le sucească-n spate
Arestându-mă din viață.

Dorurile să-mi usuce,
Visele să mi le sece
Prinzând gleznele-n răscruce
Să le-ncătușeze rece.

În genunchi să cad din Soare
Mugind frica-n neputință
Taurul la abatoare
Cum se pierde din credință.

Doar nimic rămân din nimeni,
Ochii mi se-nvârt degeaba,
Iar oftările din inimi
Socotesc clepsidre graba.

Tot zicându-mi cum ar arde
Dragostele în foșnire,
Dar căzute în balade
Tot o toamnă și-o iubire.

Și eu nu-nțeleg pe unde
M-am prelins sau că mă cațăr
De-am fugit din unde-n unde
Ori îmi stau inele-n față.

Aș striga, dar nu se plânge,
Aș boci, dar nu se spune
Că-n apusuri moi de sânge
Mă înec cuvânt ce-apune.

Mă înghite Universul
Ca pe-un fir mărunt de scamă...
Însă-aud din noapte versul
Cum mă caută, mă cheamă.

Îl îmbrățișez fierbinte
Ca pe-un răsărit din jale
Întrebându-l de cuvinte
De pe viitoarea-mi cale.

El modest îmi spuse simplu
Răni ștergându-mi cu lumine:
„Ca să nu te-ndoaie timpul
Domnul m-a trimis la tine!”