Iosif din Arimateea, un om bun şi evlavios,
Nicodim, acela care, s-a dus noaptea la Hristos,
Au luat trupul lui Isus şi l-au învelit în in,
În fâşii de pânză, multe lacrimi şi suspin!

La Golgota, în grădină, în mormântul cel mai nou
Au adus trupul lui Isus, şi l-au pus într-un cavou,
Într-o peşteră curată, rece şi mirositoare
De aloe şi de smirnă, împrăştiind în jur culoare!

Astfel clocotea grădina de parfum şi de miros
Ne putând să tacă astfel, vorbind lumii de Hristos,
Că un trup de om, acolo, ce era înmormântat,
Nu era un oarecare: era trup de Împărat!

Era trup de Dumnezeu, era trup de om, de slavă,
Ce a pătimit pe-un preţ pentru lumea cea bolnavă,
Ce-a scăpat umanitatea de cumplitul greu păcat,
A adus lumii salvare, trup din glorii strămutat...

Iată cum grădina geme şi apasă o putere
Peste pomi, peste măslinii, peste tot este durere...
Că un Dumnezeu din cer a fost pus într-un mormânt;
Să mai fie azi nădeje din scripturi şi din cuvânt?

Nimeni n-a mai fost acolo, îngropat într-o grădină,
Unde întuneric este, mai e loc şi de lumină?
A putut pământul, oare, ca să încleşteze Duhul
Pironind pe veci, în moarte, aşa cum rămâne trupul?

Au pus piatra grea la uşă străjuind mormântul rece,
Orişicum speranţă nu-i mai... trupul stă şi putrezeşte...
Iar în suflet plângea duhul, ucenicilor, cu foc,
C-a pierit mântuitorul şi s-a dus într-un alt loc...

Însă dis-de-dimineaţă, a plecat pe întuneric
O femeie, cu ardoare, după Domnul ei cel veşnic,
Magdalena cu uimire a privit înspre mormânt
După piatra cea greoaie: însă piatra-i la pământ...

Alergând la Simon Petru şi la înc-un ucenic,
Ea le-a spus că nu e Domnul: l-au luat, şi mai nimic,
Nu ştia despre mutare! Va afla într-un târziu...
Dar ştia grădina toată: că Isus Hristos e viu!

Alergând Petru agale, pe cărarea ţărmuită
Ce făcea mormântul parcă, prea departe, o ispită,
Necredinţa luă locul când ajunse la intrare;
Şi văzu în loc de trup: doar fâşii, nişte ştergare!

Nu ştiau sărmanii vestea ce grădina o ştia:
Cum Isus Hristos din slavă a-nviat călcând moartea,
Că a biruit! o lume, diavol, iad şi veşnicie
Toţi ştiau această veste! Simon Petru nu o ştie...

Dar Maria Magdalena sta afară şi plângea
Nu putea să creadă asta! Pur şi simplu nu credea...
Iar pe faţa întristată, pe când lacrimi se brăzdau
Şi-a întors faţa puţin! Iată doi îngeri stăteau!

Erau albi din cale-afară, umpleau grota ca un soare,
Erau astfel aşezaţi: şi la cap şi la picioare,
Chiar în locul unde Isus a fost mort şi-a fost depus...
Acum ei stăteau în locul unde a-nviat Isus!

" Tu, femeie, de ce plângi?" Magdalena încurcată:
"Au luat pe Domnul meu", dă răspunsul de îndată!
Chair după aceste vorbe a privit un om stingher...
Nu ştia că este Isus! Că era venit din cer!

"Pe cine cauţi, tu femeie, de ce plângi?"
Astfel răsuna grădina de cuvintele adânci;
"Au luat pe Domnul meu...şi nu ştiu unde le-au pus!"
"Marie!" "O Rabunii! Tu eşti Domnul meu Isus!"

"Spune tu la fraţii mei că în cer nu m-am suit!
Dar mă sui la Tatăl meu, Domnul vostru preaiubit!"
Şi Maria Magdalena a plecat să le vestească,
C-a văzut pe Domnul slavei, care morţii înviază!

Iar grădina fără sunet, doar prin foşnet şi-adieri
A văzut aceste lucruri care aduc mângâieri,
La orice creştin, ce crede ,acest lucru de nespus,
O grădină ce-a fost martor, că a înviat Isus!